Rîs epidemic (5) – Cu Cornel Simighian

Textul lui Cornel Simighian publicat nu de mult avea umorul la suprafață, inclusiv la nivel lingvistic, iar gravitatea și nostalgia erau cumva ascunse. De data aceasta, lucrurile se petrec pe dos, iar rîsul nu va fi unul continuu și exuberant…

De Dragobete deci…/ Piaţa, ca o pradă

Putem constata într-o linişte anorexică, bine tihnită, cum că starea de alienare cuprinde discret dar temeinic, într-un soi de bulimie generală, şi domeniile strict existenţiale ale vieţii prozaice, de zi cu zi, de coşniţă şi paporniţă. Doar cine nu a mai călcat cu talpa prin piaţă, cine nu mai ştie nici măcar cam cît mai costă o pîine, nu realizează maniera paradoxală în care au decolat / decalotat preţurile. Cum putem explica altfel faptul că ciupercile costă mai mult decît pulpele de pui, că strugurii sînt mai scumpi decît vinul, că apa minerală e mai preţuită decît laptele, iar ouăle de avicola sînt mai scumpe ca alea de „ţăran”? Ori că, în pieţele noastre, pînă şi salata verde e importată din Italia, spanacul e nemţesc, cartofii vin din Austria, guliile din Olanda, castraveţii din Grecia şi roşiile, tradiţional deja, din Turcia. Bine măcar că exportăm şi noi banane, naturalizate din Ecuador, în Basarabia. Cei care mai facem piaţa, de-o coşniţă modestă, aşteptăm sa apară un aflux masiv de urzici prietenoase din Ungaria şi ceva ştevie neaoşă din Polonia, că tot sîntem în Postul Mare. Deşi ca să ţii un post creştinesc, cum se cade, trebuie să fii cel puţin parlamentar, la veniturile oficiale. S-o tot duci cu produse vegetale, cu şniţele din soia în sînge, ceva humus tradiţional din năut eco adus cu greu din Albania, lîngă un cuş-cuş cuşer din Maroc, o fi extrem de sănătos, cum ne spun nutriţioniştii, dar e destul de costisitor.

La fel cum gurmanzii mai rafinaţi ne recomandă generos un menu de subzistenţă, cu un borş de broască ţestoasă în uvertură, la deschidere cu un anason din Normandia ori măcar un sake Miyagi, nişte stridii cu şalău de Nil între feluri, cît să meargă apoi un file din piept de struţ autentic din Africa de sud, cu gorgonzola napoletană şi un sote cu multă rubarbă din Kenya, a la caprese, alături de o garnitură de quaqamole şi un uşor piure de kiwi cu mentă, cu ceva tortillas bine gratinate, totul stropit generos cu o sticlă lejer chambrată de Neyen Espiritu de Aplata din Los Palmas de caballeros, din Chile adică, după cutumă, finalul fiind stins normal cu un digestiv Fernet Branca, din Toscana.

Sigur că noul preţ al litrului de bezină are rolul lui în aceste scumpiri în cascadă, drept pentru care pare firesc ca nebuniile portocalizate din Tunisia, Egipt şi Libia, mai nou şi din Siria (spun CNN şi BBC), să maculeze preţurile pieţii din Nicolina, Tătăraşi sau Alexandru. Başca cutremurul japonez şi convulsiile bursei, tensiunile legate de Iran şi scutul de la Deveselu, care vor genera o firească sete şi consum de votcă rusească şi o importantă creştere a preţului la orez, cu ochii oblici.
Şi totuşi, dacă benzina a sărit de-un euro pe litru, de ce ne-am oripila că şi cartoful săracului s-a fixat cam tot pe acolo? Că de fasole oricum nu prea te mai poţi apropia, decît dacă eşti un nabab crescut din imobiliare ori măcar un mogulete modest, acolea…

Noroc că măcar noi sîntem mioritici verzi, cu căciulilii pe fruntea capului gol, obişnuiţi să mai şi mîncăm, tot din cînd în cînd…
Adică, cum ar veni de am spune, „iar noi locului ne ţînem / cum am fost, aşa rămînem”!