Ei, gata, am tastatură nouă! Nu doar că am cea de-a treia vocală, prin care îl evocam pe i cînd nu aveam, dar sînt scrise semnele pe toate tastele. Pe cea veche vreo jumătate nu se mai vedeau de mult…
Ce m-a învățat poemul de ieri
Am mai spus/ scris asta. Eu nu mă așez la birou sau în fotoliu ca să scriu un poem, deci nu premeditez să scriu o capodoperă sau un poem prost. Sînt, ca și Goethe, un „poet ocazional”, doar că marele poet german avea ocazii mai numeroase și, mai ales, mai bune decît mine! Deci trebuie mai întîi ca un poem să se anunțe, printr-o imagine, o metaforă, o asociere de cuvinte, chiar o onomatopee ca să mă așez undeva și să-l scriu. Întotdeauna îl scriu de mînă, chiar dacă am scris restul textelor la mașină începînd din clasa a X-a, apoi la computer, cam de acum 20 de ani.
De obicei, între versiunea de mînă și cea culeasă la computer nu sînt mari deosebiri. Dacă schița nu-mi place la recitire, o arunc. Mai scot „burți”, mai înlocuiesc un cuvînt ca să evit o repetiție neintenționată, foarte rar adaug ceva. Cu poemul de ieri a fost altfel. Versiunea de mînă și cea culeasă la laptopul prieten sînt, în același timp, identice, în esența lor, însă foarte diferite, în „fenomenalitatea” lor – iată, nu m-am putut abține și am folosit un termen din zona de elecțiune a celui de-al doilea personaj evocat! Despre ce este vorba? Versiunea de mînă era prea vehementă, iar vehemența și indignarea chiar nu fac versuri bune. O anume melancolie dă o detașare mult mai folositoare. Pe deasupra, numea prea mult în loc să sugereze, cum ne învață toți modernii de la Mallarme încoace. Noroc că mi-am dat seama de aceste lucruri atunci cînd am cules poemul. Tot atunci mi-au venit din aer și ultimele două pasaje, cele mai scurte, de fapt rotunjirea lor. Plecasem la drum doar cu cele două, să le spun, „personaje”, iar pasajele finale erau de cîte un rînd mai obscur decît era cazul.
Or, acele pasaje, sosite rotund pe neașteptate, mi-au dat cîteva lecții de înțelegere a curgerii vremii, a istoriei. Lucruri pe care probabil le știam, dar la care nu mă gîndisem, nu le conștientizasem. Sigur că nu le voi scrie aici, în lectura unui poem, fiecare cititor este pe contul său, cum în scrierea acestuia, autorul este exact în aceeași situație.
31 Iulie 2019, în Iași
@ntonesei's blog 
o poetică a invizibilului// nimeni nu scrie nimic/ suntem scriși proscriși prescriși postscriși/ când literele alunecă pe hârtie sau ecran altceva din interiorul nostru le proiectează/ noi suntem doar martori/ când modificăm cuvinte semne se umflă pipota-n noi/ e iluzia pe care daimonul ne-o concede surâzând/ în dialogul ion platon admite iraționalitatea creației/ demiurgia e de fapt urgie a ființei/ la filosofi și savanți acoperirea rațională un camuflaj mai subtil/ metafora simbolul mitul de-a dreptul obiectivări ale misterului/ cea mai tare operă cosmosul cu gravitație galaxii cuante și dark energy/ industria cărții antrepriză a nepătrunsului letric/ cartea o radiație a originarului
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ehei, numai eu cîâi țtiu dintre cei care se alează la birou anunțînd că vor oua o nouă capodoperă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stiu ca dumneavoastra studiati cum produce creierul uman .
Din vremea cand faceam cercetare stiu ca de multe ori ma duceam la servici sa termin ceva si nu reuseam decat sa ma invart in jurul cozii. Ajungand acasa nervos „pe tron” am avut foarte multe revelatii de cum se face. Se pare ca creierul are nevoie de o abordare „actiune reactiune” ca sa produca chestii bune pe la un cap si sa elimine deseurile pe la celalalt cap . 🙂
S-a mai intamplat la betie sa-mi vina idei foarte bune. Bine inteles si asezat la masa lucrand sistematic am scos lucruri bune . Sa nu credeti ca mi-am pus in birou o toaleta 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În cercetarea științiică se lucrează și premeditat, eu însumi am făcut asta. Dar și acolo sînt momente cînd premeditarea nu merge si, dacă ai norco, vine de undeva inspirația. Pînă a urmă, Newton a avut kare noroc cu mărul!
ApreciazăApreciază
Rostirea cotidiană trece în poezie prin solemnitate. Dacă poezia ar fi doar confesiune, poetul ar fi – în fond – (doar?) solemn.
Solemnitatea poate fi sora mai mare a gravității și o mătușă mai de departe a seriozității. Ceva ce-ar putea ajuta la deosebirea poeziei de retorică și statement. Mai ales ”versul alb” are nevoie de solemnitate, lipsit fiind de ritmul și rima care i-o asigurau (de bine, de rău). Dar ”versul liber” (de rimă, bunăoară) are ritmul interior al poetului, diferit de al cititorului (bineînțeles). Tare-aș fi curios a ști dacă poetul își regăsește ritmul interior la recitirea propriei poezii. Dacă da, cred c-ar putea fi încredințat că i-a ieșit poezie adevărată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori, se întîmplă, dar după ce poetul se încălzește, ca să spun așa, regăsește starea…
ApreciazăApreciază