Rîs de week end (6). Cu Dorel Schor


Și alte trei din excelentele sale povestiri umortisitce! Și o glumă grafică mai din urmă, că mi se pare potrivită. Cred că era de la Willy… Noul editor wordpress mă soate din minți, acum a introdus dIlogurile în text, ceea ce mă enervează!

HAMPTON COURT    


După ce am revenit de la Hampton Court, fosta rezidenţă preferată a suveranilor britanici, l-am întâlnit întâmplător pe Aron Dekel, veche cunoştinţă şi antreprenor de succes. El tocmai făcuse un tur prin marile magazine Harrods şi revenise încântat de diversitatea mărfurilor şi de faptul că soţia sa nu găsise nimic pe placul ei. I-am relatat câteva amânunte despre construcţia palatului regal, m-am gândit că îl poate interesa ca… om de meserie. – De fapt, cel care a construit palatul a fost favoritul regelui Henri opt, cel cu multe neveste, precizez. Pe favorit îl chema Thomas Wolsey, care reuşise în scurt timp să devină ministru, cardinal şi legator al papei. Până într-atât se simţea stăpân pe situaţie încât se adresa suveranilor străini, în scrisori „Eu şi Regele etc”. Întâi el! – Dar el câte neveste avea? se interesă Dekel. – Nu-i vorba de neveste. Thomas ăsta, de cum se văzu promovat, cumpără Hampton Court şi hotărâ să construiască un palat cu nu mai puţin de o mie de camere… – Dar câte neveste avea? insistă Dekel. – Avea patru sute de servitori care îngrijeau de casă! Clădirea înconjura cinci curţi interioare, fiecare prevăzută cu imense bucătării. Fastul era inimaginabil, petrecerilor li se ducea vestea… – Dar câte neveste avea amiralul ăsta? – Cardinalul… La un moment dat, a avut ideia nenorocită de a-l invita pe şeful lui, pe Henri al optulea. Ăsta e cel cu şase neveste. – Gata, îmi închipui ce s-a întâmplat. Regele a vrut să le plaseze în căsoiul ăsta mare, să la aibe la îndemână, dar să nu se vadă între ele. – Regele a fost încântat de ce a văzut. Şi în timp ce orgoliosul popă nu mai putea de plăcere, regele s-a gândit că un asemenea palat se potriveşte mai bine unui rege decât unui cardinal, care ar trebui să se roage şi să postească, nu să chefuiască…. – Mai ales că nici nu ştim câte neveste avea… – Pe scurt, nefericitul cardinal a fost obligat să facă un mic cadou regelui, mă refer la Hampton Court  cu tot ce avea înăuntru şi pe dinafară. Regele a acceptat cu largheţe, dar dacă crezi că i-a iertat cutezanţa că a avut la un moment dat o proprietate mai mare decât a lui, greşeşti. Tipul a căzut în dizgraţie, iremediabil. – Da, spune domnul Dekel. Niciodată nu trebuie să ai casă mai mare decât şeful, mai ales dacă el are şase neveste şi tu ai mai puţine…




PLOUĂ NOAPTEA        


Miercuri seara, imediat după programul de ştiri de la televizor, Matilda Gurnişt simţi că în apartament e cam răcoare şi se hotărâ să scoată plapuma de puf spre folosinţă. Numai că, după atâtea luni cât aşteptase înghesuită într-un  compartiment al şifonierului, plapuma avea un miros de „stătut”, prinsese iz de naftalină şi de dracu’ mai ştie ce.    – Leopold! pronunţă atunci madam Gurnişt cu o voce categorică, eu mă duc să mă culc. Tu n-ai decât să te uiţi la televizor până mâine, dar să pui plapuma la aerisit pe terasă. Şi mai ales fii atent… Dacă începe cumva la noapte să plouă, vezi ce faci. Ai înţeles?    – Am înţeles, încuvinţă Leopold, cu privirea la un grup de dansatoare braziliene care se răsuceau lasciv pe micul ecran. Sigur că am înţeles. Ce mare lucru? Pun plapuma la aerisit.    – Şi ai grijă, dacă plouă!    – O.K.    Madam Gurnişt plecă să se culce. Leopold puse plapuma la aerisit, apoi continuă să se delecteze în linişte cu braziliencele şi, într-un târziu se întinse pe canapeaua din salon. Dormi iepureşte, cu urechea atentă la eventualul murmur al ploii, dar nu se întâmplă nimic vreme îndelungată. Spre zori, Leopold visă că braziliencele alea îndrăcite fac cerc în jurul lui şi încep un step atât de al naibii încât în câteva clipe rămân despuiate. Dansul continuă astfel o vreme, până când fetele dispărură în mod misterios şi domnul Gurnişt înţelese cu spaimă câ de fapt dansează ploaia pe acoperişuri şi vântul scutură obloanele.    Sări ca ars, desculţ, în direcţia terasei şi bănuiala i se confirmă: ploua cu furie, pieziş, pe stradă, pe acoperişuri, pe terasă, pe plapuma pusă la aerisit… Leopold îşi aminti de indicaţia nevestei „dacă plouă, vezi ce faci”, precum şi „ai grijă dacă plouă”. Abia acum înţelese cu disperarea subalternului că instrucţiunile şefului nu numai că erau incomplete, dar îl puneau în situaţia insuportabilă de a decide. Vezi ce faci şi ai grijă sunt nişte directive absolut generale care lasă loc pentru o mulţime de interpretări. Contradictorii. Era clar că orişice ar face şi orişicum ar avea grijă, Matilda va fi nemulţumită. Plapuma de puf era leoarcă…    S-o scoale pe nevastă-sa ca s-o întrebe? Nici nu vine în discuţie. Un şef nu trebuie deranjat pentru orice fleac, mai ales când ştii foarte bine că a luat un valium de cinci miligrame. Şi braziliencele, creolele, fetele alea despuiate continuă să ţopăie, să cadă pieziş cu furie, pe case, pe maşini, pe plapomă. O să-l trezească pe băiatul lor! Chiar dacă o să  mormăie, n-o să aibe încotro, la urma urmei e tatăl lui, trebuie să-i respecte autoritatea. În ordine ierarhică e puţin deasupra fiului, nu?    – Hai, puişor, trezeşte-te!    – Ce-i, cine-i? vrea să ştie tânărul. Azi am liber…     – Auzi, liber! Când nu ai tu liber? Că doar nu lucrezi. Scoală că plouă pe plapumă.    – Plouă în casă?! Exclus…Doar mai avem câteva etaje desupra.    – Plouă pe plapuma lui mama, nu pe a ta.    – Imposibil, decide tânărul şi dă să se întoarcă cu faţa la perete.    – Nu fii prost, insistă tatăl. Plapuma e în terasă. Şi plouă…    – Atunci fă ce a spus mama. Care-i problema?    – A spus „ai grijă”.    – Numai atât?    – Şi „vezi ce faci”.    – Dar ceva concret n-a spus? Cum trebuie să procedezi n-a spus?    – Nici un cuvânt.    Băiatul se ridică în capul oaselor şi se scărpină în cap.    – Tată, e o problemă complicată şi eu personal nu am nici un chef de neplăceri. Fă-te că nu mă cunoşti.    Feciorul îşi trage propria plapumă peste cap, în timp ce Leopold, pierdut în dungile pijamalei, vede cum creolele devin din ce în ce mai negre, ca o situaţie fără ieşire… Şi înjură vremea, dansatoarele, destinul lui nenorocit de bărbat însurat, în timp ce ochii i se umezesc ca de ploaie.




UN SCAUN LIBER        


Domnul Augustin avea abonament la concertele filarmonicii locale. In fiecare săptămână se ducea cu mare plăcere la întâlnirea cu muzica şi se întorcea acasă cu sentimentul că şi-a petrecut vremea cu folos şi cu inteligenţă. De acea, când nepotul său împlini cincisprezece ani şi se dovedi un licean fruntaş, consideră că cel mai nimerit cadou ar fi, şi pentru el, întâlnirea cu creaţia marilor compozitori.    Norocul îi surâdea pentru că, de câteva luni, în sala de concert, era un scaun liber, chiar alături de al său, loc pe care nu se aşeza nimeni. Aşa că domnul Augustin se adresă biroului de abonamente al filarmonicii cu cererea de a achiziţiona locul respectiv pentru nepot. Funcţionara îl primi cu multă amabilitate, dar îi explică cu  părere de rău că locul aparţine altui abonat. Faptul că e liber şi neocupat  poate avea o mulţime de explicaţii. Poate că omul e plecat pentru o vreme, poate că e bolnav, poate are pe cineva suferind în familie sau cine ştie ce… Cel mai bine ar fi să ia legătura directă cu persoana  în chestiune. Ea îi poate da adresa şi telefonul… abonatei.    Domnul Augustin îi mulţumi frumos şi chiar în aceaşi dimineaţă se deplasă la adresa respectivă. Îi deschise un domn între două vârste care îl pofti în casă şi ascultă cu interes dorinţa musafirului. Nu-i dădu nici o explicaţie şi nici un răspuns imediat, dar îi ceru numărul de telefon şi adresa, promiţând că-l va informa cât de curând.    Trecură câteva săptămâni şi nu primi absolut nici un semn de viaţă din partea respectivului. Dar după încă ceva timp, surpriză: sosi o scrisoare recomandată de la judecătoria de sector în care domnul Augustin era invitat în ziua de, la ora de, ca martor în procesul de divorţ al domnului vizitat şi al soţiei melomane.    Era prima dată în viaţa lui când domnul Augustin constata cu surprindere că cineva divoţează din cauza muzicii clasice.
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.