Bine rîdem! (5). Cu Dorel Schor


Și trei exceelnte povestiri umoritstice, pentru care îi mulțumim. Ș o glumă graficăde la Anonimul Israelian…

O DATĂ PE AN
   De atâta slujbă şi ore suplimentare, nu-l mai vizitasem pe Menaşe cam de mult, aşa că duminică seara, la o oră onorabilă, i-am sunat la uşă. Mi-a deschis Rozica, niţel ciufulită, cu un zâmbet obosit şi m-a poftit în bucătărie. Fără protocol… Menaşe curăţa nişte usturoi. Dar nu o măciulie sau două, sau trei, să zicem. În faţa lui se adunase o grămadă cât să ajungă unui regiment!   – E pentru vineri seara, mă lămuri Rozica. Punem murături. O să avem musafiri…   Luni spre seară, citeam ziarul pe banca din faţa blocului când Menaşe tocmai venea încărcat ca un măgar: sacoşe pline cu pungi de făină, zahăr, carne, ulei, mezeluri şi câte şi mai câte…   – S-a anunţat vreo scumpire? m-am interesat.   – Păi, nu avem sindrofie vineri seara? Scuză-mă, dar trebuie să alerg după vin şi răcoritoare… Pa!   Marţi a fost foarte cald. Am intrat la Menaşe să-l chem la o bere. L-am găsit nebărbierit şi cu o basma pe cap.   – Trag cu aspiratorul… Numai să termin salonul, să şterg praful de pe mobilă şi să fac puţină dezinsecţie şi sunt al tău pentru cât timp vrei, chiar şi o jumătate de oră…   Miercuri după amiază am intrat de curiozitate la Menaşe. Gătea! Bucătăria era plină de cratiţe, oale, tigăi şi aromele cele mai apetisante. Menaşe porţiona, toca, amesteca. adăuga, era mâna doua a lui Rozica…   – Te fac o tablă? am aruncat provocator. Sau vin altădată…? Da?   Menaşe a confirmat obosit şi m-a condus politicos la uşă.   Joi nu am îndrăznit să-i deranjez, dar a venit Menaşe la mine.   – Am intrat numai să te rog să ne împrumuţi vreo patruzeci de ouă…   Vineri seara, pentru că suntem vecini, cum se întâmplă, am ajuns la petrecere ultimii. Salonul era plin de musafiri şi fum de ţigară. Rozica se strecura printre oaspeţi cu platouri încărcate la dus şi descărcate la întors. Menaşe se ocupa de băutură, se repezea la cuptor să scoată pateurile calde, la frigider pentru cine dorea piftie, degaja farfuriile golite, prepara cafele, muta scaunele,  urla în gând ca un şacal, zâmbea politicos cucoanelor, murea de oboseală… Era terminat.   Pe la patru dimineaţa au plecat ultimii musafiri, au lăudat primirea şi meniul. Rozica le-a zâmbit dulce şi a rostit convinsă:   – Menaşe munceşte atât de greu tot anul, săracu’. Merită, măcar o dată pe an să-i ofer o mică satisfacţie şi să-i fac o petrecere de ziua lui!





AMINTIRI NOSTALGICE


  – Ţin minte că odată, mai de mult, pe vremea când eu eram responsabil sindical la întreprinderea noastră, mă întâlneşte într-o seară directorul meu, tovarăşul Grigore Vasilievici Komsomolski. Se spunea că de fapt îl chema Pohoronâi, dar şi-a schimbat numele ca sarcină de partid.   – Păi, de ce? ne mirăm noi.   – Pentru că Pohoronâi înseamnă funerar sau funebru, iar noi eram întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură…   – Aşa, şi…?   – Şi mă învită la restaurant. Acuma, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, când te învită directorul la băut, sunt două aspecte importante: unul ar fi că e o mare cinste şi onoare, aşa că atunci nici nu se pune problema să te grăbeşti sau să refuzi invitaţia… Al doilea aspect ar fi că, prin firea lucrurilor, el comandă dar tu plăteşti consumaţia, adică exact ca la serviciu… Aşa că am stat noi la băut şi la taclale vreo două ceasuri, poate chiar ceva mai mult. Eu, de fapt, abia mi-am muiat buzele în pahar, iar el, aşa să fim cu toţii sănătoşi, nu ducea de loc la ureche… Până când, nu ştiu ce îl apucă pe tovarăşul Grigore Vasilievici şi-mi arde un pumn între coaste, că vorba aia, dacă nu mi-ar fi trecut, ma mai durea şi acuma.   „Ce s-a întâmplat, spun eu, nu vă simţiţi bine, tovarăşe director?” … Făceam pe grijuliul şi îngrijoratul, dar nu mai ştiam cum să fac  stânga-mprejur mai repede. „Să vă comand o murătură, Grigore Vasilievici? Sau poate doriţi un taxi?”…   – Dar el, nimic!   – Exact… El nimic. Nu vrea murături, nu vrea antinevralgic, nu vrea taxi, vrea numai să-mi împingă mie lăboaiele în beregată. Şi atunci îmi vine ideia să strig „potoliţi-vă, pentru numele lui dumnezeu, vreţi să vărsaţi bunătate de vodcă? Mai bine mi-aţi spune cu ce v-am supărat eu personal!”.   – Şi s-a potolit?   – S-a mai liniştit, ticălosul. Şi incepe aproape urlând, să-mi povestească ce i s-a şoptit, că eu, Boris Israelovici Glazpapier, l-aş înşela cu tovarăşa Marusia Feodorovna Komsomolskaia, adică cu nevastă-sa.   – Adică invers, îl corectăm noi, că ea de fapt îl înşeală…   – Şi eu, pentru că ar fi în timpul orelor de la servici.   – Ce fantezie de om băut!   – Da, că eu îi pun coarne. Degeaba i-am spus că reputaţia dumneaei este deasupra oricăror zvonuri, că tovarăşa Marusia e o persoană mai plinuţă, care nu e genul meu, că e membră de partid şi de sindicat…, că morala proletară… Nimic.   – Pretexte! exclamă domnul Oiţerman, numai ca să te persecute.   – Un naţionalist! spunem toţi ceilalţi. Ca să vezi… La beţie.   – Chiar aşa, clatină nostalgic din cap Boris Israelovici. Naţionalist era el, directorul, dar în ce priveşte nevastă-sa, nu greşise deloc. Era o bucăţică bună Marusia aia…  






O ÎNTÂMPLARE EPOCALĂ


   – Îmi aduc aminte de o întâmplare epocală de pe vremuri, spune Menaşe cuprins de nostalgii. Trebuia să sosească în judeţul nostru o delegaţie frăţească din republica socialistă moldovenească, pentru întărirea legăturilor culturale şi de altă natură. La comitetul judeţean de partid pregătirile erau în toi, se făcea repetiţie pentru primire, erau instruite nişte fete frumoase în costum naţional care să ofere oaspeţilor pâine şi sare, iar tovarăşul Raţă de la cultură şi propagandă scrisese o cuvântare de bun venit, aprobată de forurile superioare.   Dar în ultimul moment s-a aflat componenţa exactă a delegaţiei oaspete. Ea urma să fie condusă de un tovarăş sovietic, cu o funcţie corespunzătoare pe care îl chema Răţoi ! Deodată se crease o problemă gravă şi neaşteptată, oamenii aveau să facă bancuri, în ziar se punea problema paginaţiei, totul putea să se transforme într-o anecdotă politică. De anecdote care să ne facă de râs era nevoie? Duşmanul atâta aştepta!   S-a luat urgent legătura cu Chişinăul, cu factorii de decizie şi li s-a comunicat situaţia gravă iminentă. În acelaş timp, ai noştri căutau o soluţie. Toată secţia de cultură şi propagandă era în fierbere. Ce era de făcut? Până la urmă s-a găsit soluţia salvatoare. In locul tovarăşului Raţă, va rosti cuvântul de întâmpinare tovul Plăcintă, redactorul şef al ziarului  care, oricum, scrisese cuvântarea. Se părea că vizita putea începe fără grijă…
   Numai că şi prietenii sovietici luaseră măsuri eficiente.  Tovarăşul Răţoi urma să fie înlocuit cu tovarăşul Brânză, adjunctul lui.   Noi am ascultat cu interes relatarea lui Manole.    – Dar de ce, am întrebat, intâmplarea asta este epocală?   – Păi, pentru că s-a petrecut in epoca de aur !


Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.