Castigat ridendo mores (5). Cu Dorel Schor


Și alte trei din excelentele sale povestiri pline de umor. De data aceasta, și o glumă grafică tot din partea lui…

HOROSCOP

   – Domnule, n-aş putea spune că horoscopul e un lucru serios şi că are o bază ştiinţifică. Dar de două ori în viaţă mi s-a întâmplat ca previziunile horoscopului să se potrivească atât de bine cu situaţia, încât o perioadă am crezut în ele. Ştiu că nu se prea asortează cu statutul meu de fost profesor de biologie, dar asta e…

   Ne-am cunoscut în sala de aşteptare de la policlinică. Fostul profesor de biologie avea un deget bandajat şi urma să intre la medicul chirurg.

   – Lasă impresia că e un fleac, dar pe mine mă necăjeşte  de aproximativ patruzeci de ani. Nu tot timpul…  E veriga mea slabă, cum se spune.

    Şi fără să-l îndemn, îmi povesteşte:

   – Aveam un prieten bun, profesor de matamatică la acelaş liceu. Băiat frumos şi sportiv. Şi intr-o după amiază, m-a convins să jucăm cu amicii fotbal. Până ce eu m-am accidentat serios, dar nu m-am lovit l-a picioare cum s-ar crede, nici la cap şi nici la piept, ci la pârdalnicul ăsta de deget. Am prins o minge şutată cu viteză, mi-a răsucit mâna, am crezut că leşin de durere. Doctorul m-a trimis la raze, cu radiografia m-am dus la ortoped şi în timp ce aşteptam să-mi vină rândul, am început să frunzăresc un ziar abandonat pe un scaun. Nu ai să mă crezi, dragă domnule, dar la horoscopul zilnic publicat, scria la zodia mea:”Feriţi-vă de activităţi sportive, există pericol de accidentare”. Ei, ziarul era de dimineaţă, dar acum era seara…Ce să mă mai feresc.?.

   – Se întâmplă, spun eu neconvins.

   – Evident… Prietenul profesor de matematică se simţea vinovat, el mă băgase în belea, susţinea. Nu mă lăsa o clipă singur, mă ajuta, mă însoţea. A cunoscut-o pe logodnica mea, îi spunea ce am voie şi ce nu, pe scurt, o instruia, îi explica, după câteva luni, tocmai în dimineaţa când în ziar horoscopul mă informa că este ziua mea cea mai norocoasă, logodnica m-a părăsit. A plecat cu el! Ziua cea mai norocoasă din viaţa mea, înţelegi? Profesorul de matematică s-a transferat în alt oraş şi ea cu el.

   – Aţi mai aflat ceva de ei?

   – Sporadic şi întâmplător. Dar peste mulţi ani l-am întâlnit pe fostul prieten. „Nici nu ai ideie ce noroc ai avut” mi-a spus spăşit. Era îmbătrănit, suferind şi în grea depresie. „M-a trădat şi pe mine” mi-a spus. „Iartă-mă. Dar cred că ziua când ea te-a părăsit a fost cea mai norocoasă zi din viaţa ta!”.

NU PREA AVEM TIMP

   Săptămâna trecută am fost la o nuntă. Şi pe cine credeţi că am întâlnit? Pe Manole, prietenul meu din copilărie. Nu-l mai văzusem de aproape un an, Chiar i-am spus-o, îmbrăţişându-l:

   – Nu te-am mai văzut de aproape un an de zile. Ce-i cu tine? Pe unde trăieşti? De ce nu dai şi tu măcar un telefon?

   – Parcă tu ai dat vreun telefon? mi-a întors-o el amabil. Adevărul este că am fost foarte ocupat anul acesta. În primul rând, poate nu ştii, am lichidat afacerea cu şerveţelele aromate pentru că e mare concurenţa şi m-am lansat în baloane flexibile. Copii sunt cei mai buni clienţi, baloanela alea sunt lunguieţe şi subţiri, poţi să le răsuceşti cum vrei… Şi se sparg! Ha, ha, ha! Afacerea prosperă.

   – Orişicât, am acceptat, dar un telefon…

   – In al doilea rând, am făcut o excursie de vreo două luni în orientul îndepărtat. Plus că vreo două săptămâni m-am pregătit înainte de asta, m-am documentat adică: geografia, monumentele, ce să îmbrac, ce să cumpăr, chestii din astea, mărunte dar îţi iau o mulţime de timp. Şi tu?

   – Eu am fost trei zile la un congres ştiinţific în Honolulu, am mărturisit modest. Aşa că n-am avut timp să-ţi telefonez.

   – Trei zile nu sunt două luni, mi-a reproşat Manole.

   -Adevărat, am acceptat. Congresul a ţinut trei zile, dar ştii cum se întâmplă, dacă eram acolo am vizitat împrejurimile: Australia. insula Paştelui, Venezuela, Costa Rica şi Luxemburgul. După congres am fost foarte obosit. Până mi-am revenit, înţelegi, numai de telefoane nu mi-a ars…

    – Ei, să lăsăm…Dar mai dă un semn de viaţă, fă-mi o vizită cu soţia, mai stăm şi noi de vorbă ca pe vremuri, la o cafea. Adevărul e că orişicât am fi de ocupaţi, pentru un vechi prieten trebuie să găsim timp.

   M-am îndreptat spre masa mea şi i-am spus soţiei:

   – Am stat acum de vorbă cu Manole. Aş vrea să ne facem timp o dată şi să-l  vizităm.

   – Foarte bine, mi-a spus ea, locuieşte departe? În ce oraş?

   – Ei, nu prea departe. De fapt, nici nu trebuie să luăm maşina, ajungem în zece minute pe jos. Locuim doar în acelaş oraş…Totul e să găsim timp!

CINE PE CINE INVIDIAZĂ

   Domnul Oiţerman, fabricantul, mi-l arată pe Jenică, fiul vecinului Biton, sprijinit de gardul blocului şi mâcând seminţe de floarea soarelui:

   – E nemaipomenit… A terminat stagiul militar, e sănătos ca un cal şi taie frunze la câini. Şi, ca toată lumea, are ochii mari. Dacă-l întrebi, o să-ţi răspundă fără fasoane că-l invidiază pe cutare sau pe cutare, care şi-au făcut o situaţie…

   – Pe cine invidiază Jenică, întreb eu candid.

   – Pe cine? De pildă pe Şimon Şeinerovici. Că are o slujbă, că şi-a cumpărat o rablă de maşină, de asta… În schimb, dacă o să-l întrebi pe Şimon Şeinerovici, nici el nu e mulţumit. Şi el invidiază pe unul sau pe altul. Nu mai departe decât ieri, câte el de mincinos, a avut un moment de sinceritate şi mi-a povestit cât de mult îl invidiază pe Alberto Oberlicht.

   – Dar ce-a văzut la el?

   – Ce-a văzut? Dar eşti naiv, domnule! A văzut că Alberto lucrează la o întreprindere de produse lactate şi pe chestia asta mănâncă brânză gratis. 

 Şi că are o nevestică nostimă… Şi că a fost o săptămână în Rodos… Asta a văzut… Lumea are ochii mari.

   – Păi…

   – Vezi că am dreptate? Dacă o să-ţi spun acuma pe cine invidiază Alberto, ai să rămâi ţuţ. Ia ghiceşte!

   – Pe cine invidiază Alberto? Cum aş putea…?

   – Gândeşte-te. 

   – Habar nu am!

   – Cred şi eu. Pe tine te invidiază Alberto!

   – Nu mai spune! De ce tocmai pe mine?

   – Pentru că nu lucrezi cu lactate, ci într-un birou, pentru că soţia ta ştie limba engleză şi a lui nu, pentru că el cheleşte şi tu nu… Aşa-i lumea, are ochii mari. Încă nu am văzut un cetăţean să nu invidieze pe alt cetăţean. Că doar trăim într-un stat democrat şi e normal. Îţi spun eu, fenomenul, cât e el de enervant, e normal. Parcă dumneata nu invidiezi pe nimeni? Hai, fii sincer! N-ai să-mi spui mie că eşti mulţumit cu ce ai şi cu cât ai şi nu invidiezi pe nimeni.

   – Dar…

   – Fără nici un dar. Vrei să spui că dacă discuţi cu mine acum, nu mă invidiezi? Dacă ai gălăgie la bloc, nu te gândeşti că pe mine, care stau la vilă, nu mă bate nimeni la cap? Când auzi că m-am întors din Hong Kong cu o comandă de cârlige de rufe, pe care apoi am furnizat-o pieţei comune europene cu un mic profit mai mare decât salariul tău pe doi ani, nu te doare puţin la ficat?  Eşti om, domnule, e normal să mă invidiezi…

   – Ca să fiu sincer, domnule Oiţerman, te invidiez! Când mă uit la casa dumitale şi la grădina din jurul vilei, te invidiez. Şi când aud că ai plecat la San Francisco sau la Madrid, la Paris sau în Honolulu, tot te invidiez.

   – Păi, vezi !?

   – Da, dar când aud că ai făcut o criză de migrenă şi că ţi s-a urcat tensiunea, când văd că iei tablete pentru inimă şi siropuri pentru ficat, nu te mai invidiez.

   – Da, oftează Oiţerman, acuma înţelegi de ce mă enervează Jenică Biton? E tânăr, sănătos, frumuşel… Dobitocul habar n-are cât aş vrea să fiu în locul lui…

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.