Bogdan Suceavă – Al treilea răspuns către Liviu Antonesei

Pauza a ieșit mai lungă decît credeam. Dacă nu știam că Bogdan a avut în ultima săptămînă și ceva un program relativ infernal, aș fi crezut că a renunțat. Dar BS nu renunță niciodată la proiecte, oricît de grele ar fi acestea! Am decis de comun acord să mai schimbăm și poza, dacă tot ne-a sosit una nouă de la maestrul pozar, scriitorul, Dumitru Ungureanu. Pare să fie de la o ediție a Bookfest. Îmbrăcămintea e prea ușoară pentru recentul Gaudeamus, unde ne-am revăzut ultima oară…

 

Bogdan Suceavă – Al treilea răspuns către Liviu Antonesei

 

 

Dragă Liviu,

 

Iartă-mă că m-am luat cu treburile mai mult decât ar fi cazul: ar fi trebuit demult să-ți răspund, mai cu seamă că m-am gândit la textul acesta cam de două sute de ori în șapte zile, fără să am șansa să deschid documentul care să-l găzduiască. De vină sunt nu cursurile pe care le predau, care sunt o bucurie, ci munca administrativă auxiliară, pe care nu o voi descrie acum. Adevărul logistic are și o față umană: mă gândesc pe autostradă la ceea ce ar trebui să scriu. Nu știu dacă e legal să lași gândul să zboare atunci când conduci, dar nu te pot minți, fac asta. Mă gândesc pe autostradă la viața pe care ar fi trebuit să o am (dacă România ar fi avut sens), și dacă nu cumva aserțiunea lui Cioran că dacă România se ratează, atunci fiecare român se va rata, este eventual adevărată. Să recunoaștem că era tentantă România asta, cea culturală, pentru că cea industrială performa cu excelența Daciilor 1300, și mi se pare imposibil să nu ne întrebăm la un moment dat ce anume a făcut-o praf. Bine, procesul facerii praf a României nu e încă deplin, e un fenomen de mare complexitate, dar toate lumile se fac praf la un moment dat. Păcat de Iugoslavia, vorba aceea, pentru că ar fi putut fi paradis curat. Mă gândesc la astfel de lucruri pe autostradă.

 

Dragă Liviu,

 

Eu am adus în discuție Cronica de familie a lui Petru Dumitriu și îmi dau seama că nu am pus bine problema. Am vrut să discut despre un maxim literar al prozei românești, dar de fapt marea speranță era că cel mai bun moment al romanului românesc ar fi acum. Da, acum, după 1990,  pentru că putem scrie roman într-un context literar nemaculat de ideologii, de teze din aprilie, sau de alte ucazuri date de semidocți, adică un moment literar mult peste ce a putut produce generația de la 1927 (care puteau mărșălui mai bine decât puteau povesti), sau generația care și-a publicat marile romane în perioada 1955-1958 (în proză au fost mai buni decât cei de dinainte, nu-i înțeleg pe comentatorii care văd invers). Marele nostru moment în proză ar putea fi acum, zic eu, numai dacă lucrurile ar avea sens. Dar, stai să vezi, tocmai în perioada asta, ghinion suprem, nu se mai citește, ci se face gimnastică de imagine pe facebook sau se produc aserțiuni pe twitter, un gen literar incapabil de strălucire, dar perfect permeabil la contaminare.

 

Îți trebuie multă putere morală să mai pariezi pe cartea culturii azi. Atunci când cele mai grotești proze devin filme, și când oameni a căror incapacitate de a ajusta adevărul senzorilor lor defazați cu distanță de veacuri sunt adulați de săli întregi de captivi care le savurează graseierile ca și cum acelea ar reflecta soarele (triburile cărora le lipsește evul mediu timpuriu tind să delege actul gândirii unor vraci care scot pe nări mărgele colorate), ei bine, te întrebi ce mai are sens. Adică, mai are sens să produci un text în limba română, text care să însumeze ce este mai bun și mai prețios din ceea ce ești tu? Ce sens mai are, atunci când cretinii se pronunță cu relaxare în public asupra chestiunilor importante?

 

Tu mi-ai dat răspunsul, dragă Liviu, acum opt ani, atunci când m-ai îndemnat să fac un tur literar al României. Mi-ai spus așa, și nu voi uita vreodată: „trebuie să-ți privești publicul în ochi“. A fost cea mai extraordinară idee pe care am auzit-o vreodată, și m-a obligat să mă gândesc serios ceea ce fac. Atunci am aflat ce rol am. Iată: scriu pentru că trebuie, fără să aștept nimic în schimb în afară de prietenia celor care îmi scriu pentru că mi-au citit textele. Sunt perioade când primesc două sau trei mesaje pe zi de la oameni pe care nu-i cunosc și care mi-au descoperit încercările. Uneori ei descoperă în 2019 texte scrise pe vremea când eu aveam rubrica aceea lunară de la Timpul, unde tu m-ai invitat să colaborez, cu generozitate, într-o perioadă în care dosarul meu politic tot praf era, în percepția unora ca gândesc realitatea în termeni de galerii de fotbal. Așadar, să privești în ochi pe cei pentru care scrii, așa mi-ai spus. Și acum știu cine sunt cei pentru care scriu: oamenii tineri care cresc în România. Cum să nu vorbesc despre datorie? Nu scriu pentru plăcerea mea, nu pentru a-mi liniști nervii (pentru asta există sacul de box, probabil), ci pentru că există o datorie precisă, de a împlini un destin cultural al unei lumi care are probabilitatea de 99% de a se face praf. Văd asta, firește, și de la 10.000 de km distanță.

 

Iartă-mă că văd lucrurile așa, dar la câte speranțe au fost ratate în România în ultimele trei decenii, cum aș putea discuta altfel? Să ne facem curaj și să recapitulăm. Să-l socotim pe Ion Iliescu printre speranțe? Eu cred că toți am sperat în el. Pentru unii speranța a durat zece minute, pentru alții zece zile, pentru cei mai fraieri zece ani, pentru că au votat cu el și-n 2000, în primul tur de scrutin (am păreri precise despre asta, și cred că acel prim tur de scrutin din 2000 a funcționat ca discriminant de iq). Ceea ce pot să te asigur e că în 1996, atunci când Emil Constantinescu a câștigat acele alegeri legendare, atunci a fost cel mai extraordinar val de speranță care a îmbrățișat vreodată România. A fost un moment minunat, superb, stelar, urmat de o perioadă de ajustare la realitate. Pentru că numirea lui Victor Ciorbea ca prim-ministru a fost cea mai îngrozitoare alegere politică posibilă. În afară de faptul că omul nu era calificat pentru munca respectivă, era și lent, realmente lent, pricepea greu și încurca prin păcatul lipsei de viziune. Speranțele s-au făcut praf repede.

 

Dragă Liviu,

 

Prima dată când mi-ai cucerit respectul cel mai profund a fost atunci când, pe la începutul comunicării noastre private, tu ai discutat relaxat și cu împăcare despre momentul politic 1996-1998. La ora aceea eu eram student în Michigan și singurul meu rost va fi fost acela de a fi votat Convenția de două ori, într-o secție de votare de la Detroit. Cred că am amintit scena în Avalon. Secretele emigranților fericiți, și partea aceea nu e tocmai ficțiune. Tu, însă, te-ai aflat în prim-planul acelui val al speranței, și ai avut pentru doi ani o muncă foarte grea, pentru care ți-ai sacrificat liniștea și sănătatea. Momentul nu te-a ajutat, eforturile tale nu se conjugau cu o ascendență a lumii noastre. Prim-ministrul nu era bun nici de administrator de bloc, iar Președintele de atunci nu era bun nici de rector, după acum nu e bun nici de pensionar, pentru că are tot felul de idei nepotrivite cuiva care ar trebui să joace table în Cișmigiu. Apoi tu te-ai retras și nu ai mai revenit la politică. Dar, dacă eu știu bine că pot să discut cu tine absolut orice și dacă simt că aici, undeva, aproape, se află adevărul, dă-mi voie să te întreb ce n-a mers în acel moment istoric, și mă refer precis la perioada 1996-1998. Adică, unde erau cei 15.000 de specialiști pe care i-ar fi avut România, și pe care nu reușesc să-i identific absolut deloc în deciziile trecute? Ce moment frumos a fost! Ce minunat a fost să-l vezi pe Ion Iliescu predând puterea! Iar dacă acel val al speranței a fost nefondat, atunci ce poate urma în viitor?

Firește, noi am început să discutăm toate acestea pornind de la literatură, și cred că înțelegem prin literatură cea mai înaltă formă de consistență a gândurilor noastre. Ideea de roman mi se pare a fi înrădăcinată în speranța că am putea desprinde un sens din toate cioburile fragmentare ale realității (cred că am auzit ideea asta prima dată de la Mircea Cărtărescu prin 1992, când ni-l explica pe Thomas Pynchon la Cenaclul de la Litere, fără ca eu să pricep dacă există vreun cod al consistenței în realitatea din jurul nostru, maladie de care am continuat să sufăr și în cele ce urmează), ca și cum ne-am fi născut pe lume pentru a îmbrățișa această consistență, iară nu vânarea de vânt. Așadar, ce rost are literatura? O trăim cu venele deschise: citim ce ne interesează instinctiv, scriem ceea ce ni se pare important, comunicăm despre ea, ne e pasiune și credință, suntem aprinși de ea și-i dăm foc prin eforturile noastre. (Iertate fie-mi aceste metafore, atinse de păcatul de a fi influențate de un autor cretan pe care amândoi îl iubim în egală măsură…) Dar admitem că proza pe care o scriem, oricât de lucidă ar fi, nu poate repara realitatea. Acea realitate ruinată de acțiunile iresponsabile ale unor oameni politici care nu au știut să facă ceva cu șansele care le-au fost oferite.

 

Dragă Liviu,

 

Mă urmărește o întrebare: de ce trăiește o mare parte din România în blocurile făcute de Ceaușescu? Adică, oare e posibil ca efortul scoaterii din lumea post-medievală al României să fie mult îndatorat unui semidoct a cărui singură educație erau patru clase elementare, însuflețit de un patriotism primar, care avea o proastă înțelegere a culturii și zero respect pentru drepturile omului? România în care ne-am născut nu era un paradis, și ceva trebuia făcut pentru a o scoate din starea de jumătate de măsură în care o lăsaseră veacurile precedente. Cred că revoluția aceea din 1989 era inevitabilă și a fost benefică. Dar după aceea? Oare se putea proceda și altfel?

 

La naiba, nu am nici cea mai vagă idee. Un lucru e cert: ceva nu a mers, parcă s-a făcut un efort uriaș, gigantic, care a înghițit câteva generații una după cealaltă, pentru ca finalitatea căreia îi suntem contemporani să conducă spre un aflux demografic care a influențat întreaga evoluție europeană, de la Brexit la piața muncii din Spania. Ca atunci când valul demografic al vizigoților a condus spre arderea Romei, în anul 410. E imposibil să nu ne gândim la tot felul de analogii, și să nu ne întrebăm ce fel de timp am trăit.

 

Scriem noi, e adevărat, dar o facem pentru că vrem să vedem cu mai multă claritate timpul pe care l-am trăit. De asta ne e dor, de claritatea asta. Hai să privim la distanță de decenii, la distanță de veacuri.

Cu drag,

 

Bogdan