Bogdan Suceavă – Al doilea răspuns lui Liviu Antonesei


Bogdan mi-a trimis răspunsul său foarte rapid după postarea celei de-a doua scrisori, iar eu aș avea răspunsul, ceea ce înseamnă că sîntem cu adevărat preocupați de literatura noastră, de literatura română, de literatura în general, dar și de chipul lumii românești și al lumii ca lume… Am amînat aproape o zi postarea răspunsului, propunînd între timp alte lucruri interante, dintr-un singur motiv, nu vreau să aglomerez public cu accesul la o singură temă. Mai ales că discutăm lucruri, adesea deloc simple, care au nevoie de un anume timp de abosorbție. Așa că voi amîna și răspunsul meu două-trei zile. Este bine și pentru noi, dacă tot asm recurs la epistole, poșta clasică nu-ți ducea scirsoarea instantaneu, nici nu-ți aducea răspunsul cu viteza electricității. Mai constat că prima mea scrisoare, care era un de cronică literară nu foarte conformistă, a declanșat o dezbatere care depășește intenția mea. Să fie primit! Poate ne trezim la final cu vreo carte!

dscn1905

Dragă Liviu,

 

Admit cu oarecare mândrie că sunt demodat, în sensul că-mi plac lucrurile care păstrează fărâme de suflet. Partea asta, cu sufletul, e ceva ce nu trebuie disprețuit, o necunoscută ce rezonează foarte bine cu acel cântec superb al lui Adriano Celentano intitulat Il ragazzo della via Gluck, un cântecel minunat care la vremea respectivă a fost un eșec, la festivalul de la San Remo, din 1966. Normal că n-au priceput nimic în acele vremuri utopice și opimiste, când se scria multă literatură sf! Cum să adori un manifest împotriva încastrării vieții în beton?  Iată-l aici:

 

 

Nu era oare idealul modernității să torni beton peste fiecare pajiște unde crește iarba? Anul 1966 aparținea erei când România socialistă importa mașinuțe Fiat și când romanul românesc se întorcea spre urbanitate (cred că asta era ideea secretă a romanului Risipitorii, al lui Marin Preda, despre care nu aud pe nimeni că s-ar grăbi să-l recitească)…

 

Dragă Liviu,

 

Îmi place să scriu cu stiloul cu cerneală pe hârtie, pentru că ai timp să auzi ritmul frazei. Când scrii prea repede, pe twitter sau pe messenger, ceva nu e în regulă, vrei să te exprimi alert, oxigenul trădează ritmul, ceva se pierde, rătăcești sufletul frazei, abilitatea de a prinde cuvântul ce exprimă adevărul (cum zice poemul „Criticilor mei“, dovadă că și Eminescu a fost iritat serios de unii contemporani care pretindeau că pricep). Da, vorbim despre ritmul frazei într-un roman, un lucru atât de crucial… Mi-a luat un deceniu și jumătate să termin Miruna, o poveste, pentru că am dorit ca fiecare pagină să aibă ritm. Asta trebuia, așa simțeam. Mi-am zis că dacă tot transform povestea de familie a alor mei, cei din Nucșoara, de la 1877 la 1975, într-un roman, acela trebuie să aibă ritm. Asta-mi amintește de o scenă dintr-un text al lui Mircea Eliade, în care, într-un episod de la tinerețe, o domnișoară mai în vârstă l-a întrebat dacă a citit Salammbô a lui Flaubert, la care el a răspuns că da. Și domnișoara l-ar fi întrebat de câte ori a citit prima frază, la care el a crezut că e o delicată luare la mișto, cum numai domnițele pot să conceapă. Dar nu era. Nu era deloc. Prima frază e așa: „C’était à Mégara, faubourg de Carthage, dans les jardins d’Hamilcar.” Pe bune, trebuie citită de mai multe ori, ca să simți că povestea nu promite în van. Sufletul lucrurilor ține de treaba bine făcută, de autenticitatea lor, ca rafinamentul unui efort împlinit. E ca o operație bine făcută de un chirurg care știe meserie, e ca un dribling dumnezeiesc făcut de Nicolae Dobrin în tricoul echipei naționale, e ca Turnul Chindiei, de strajă și în picioare după atâtea secole, e ca orice lucru rotund și bine împlinit care sprijină eterul cu o faptă, ca un lucru care se încheagă și inspiră, ceva ce face viața frumoasă. Și Alessandro Baricco își începe eseul Barbarii. Eseu despre mutație (tradus în română de Dragoș Cojocaru la Humanitas; eu am citit versiunea americană a cărții, capturată de la Booksoup, de pe Sunset Boulevard) cu o lungă și binevenită tiradă despre lucrurile care au tradiție. Baricco scrie despre vin și fotbal, genul de discuție pe care o pot urmări cu dragoste în fiecare nuanță, arte europene vechi și nobile, care vor fi înlocuite în zilele noastre de un măcel al gusturilor și al simțirii la care admit că nu-mi propun să iau parte. (Există strategii eluzive la care voi adera cu drag.)

 

Tare mult mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care lucrurile să aibă suflet. Au mai rămas câteva ostrovuri ale vechilor valori, iar una dintre ele e lumea universitară. Am noroc că aici am parte de pace și pot îndrepta discursul spre punctele magice ale strălucirii, acolo unde inteligența chiar contează (spre deosebire de politică, unde e un impediment, după cum se vede în componența celui mai recent guvern de la București). Or, pentru mine în toată arhitectura acestor vechi și bune valori care au suflet la loc de cinste se găsește arta romanului, cu tot cea are ea mai de preț. Acuma, dacă s-a întâmplat să văd Miruna, o poveste tradusă în farsi de Babak Mazloumi, și dacă romanul chiar a apărut în Iran (nu că celelalte ediții ale acestui roman m-ar fi impresionat mai puțin, dar de data aceasta situația m-a pus serios pe gânduri, pentru că nu aveam idee că textele noastre pot călători chiar așa de departe), am ajuns să cred că mesajele noastre literare pot rămâne în timp. Dar nu sunt pentru toată lumea, sunt numai pentru cei care prețuiesc sufletul lucrilor. Arta romanului va rămâne și-n noua lume barbară, la fel cum arta operei nu s-a stins, pentru că pururea va exista o proundă apreciere pentru o bună interpretare a ariei Nessun dorma, după cum nici arta simfoniei nu se va stinge, pentru că pururea oamenii vor fi emoționați de Simfonia a noua a lui Beethoven. Mi se pare imposibil să eviți emoția atunci când te întâlnești cu asemenea creații. Deci, există suflet, nu-i așa? Doar că noi nu știm când reușim să ajungem la el. Admirăm ce au reușit Puccini sau Beethoven, deci știm că e posibil. Dar oare noi putem să ajungem atât de departe?

 

Dragă Liviu,

 

Ai spus un lucru foarte important despre Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, și simt că ai dreptate. Petru Dumitriu a lăsat ideologia să schilodească cea mai ambițioasă construcție narativă a literaturii române. Dar să-ți spun cum citesc eu. Dau la o parte acel strat de murdărie de pe text, ignor intervențiile nefericite ale vocii narative, predica excesivă, mă uit la componenta narativă pură. Nu mi se par prea lungi pasajele despre diferite feluri de balene din Moby Dick, deși admit că-mi pierd răbdarea cu partea finală din Război și pace a lui Lev Tolstoi, acolo unde, între altele, romancierul predică și ce este aceea algebră, pentru a explica în ce fel operează legitățile istoriei. Romancierii sunt și ei oameni (cu excepția celor care se cred Batman, cărora trebuie să le dăm block) și li se întâmplă să mai și predice uneori. Petru Dumitriu a predicat în Cronica de familie, și nu o singură dată, iar predica e accidentată de ideologie. Cum ziceam, ai dreptate. Probabil ar fi fost inteligent să intre pe text după 1990 și să ne ofere o ediție revăzută, în care să taie cu roșu părțile maculate de prea mult roșu. Dar asta nu diminuează faptul că Elvira Vorvoreanu e cea mai reușită drăcoaică din literatura română, poate chiar mai reușită decât Rașelica Nachmansohn, din Craii de Curtea-Veche. Nu că am fi uitat, dar uite ce construcție de personaj ne propune Mateiu Caragiale: „Rașelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei, bani șterpeliți de la unul Haralambescu când adormise la ea beat. Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de rușine, te-ar fi întrebat cu ce se mănâncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate și popii, când venea cu botezul, îi ieșea înainte în pielea goală.” Ei bine, Elvira Vorvoreanu e și mai și, pentru că țintește să aibă influență asupra regelui folosindu-și șarmul. Ce poate fi mai diabolic decât asta? O drăcoaică absolută construită de Petru Dumitriu. Nota zece pentru idee și pentru realizare.

 

Nimeni nu poate apăra Cronica de familie de derapajele autorului ei, dar trebuie să recunoaștem acolo ceea ce e izbutit: ideea, îndrăzneala, temeritatea literară. Arhitectura cărții, soliditatea unor personaje, capitole întregi perfect scrise, în special în primul volum. Apropo, am povestit câte ceva despre asta într-un eseu care a apărut în Necessary Fiction aici:

 

http://necessaryfiction.com/blog/TranslationNotesItsAllabouttheStoriesAFewWordsonRomanianLetters

 

Dragă Liviu,

 

M-ai invitat cândva la o plimbare prin Iași și mi-ai arătat că cea mai veche atestare documentară a orașului se află pe o inscripție armenească. Țin bine minte uimirea cu care am contemplat stela și cât de surprins am fost. Cetatea Iașului și-a păstrat sufletul, pur și bine menținut în tradiția culturală solidă a orașului, ceva ce Bucureștii nu reușesc să-și regăsească, de parcă ar fi vorba de un chefliu care nu mai ajunge odată să se dumirească din seria de beții în care s-a imersat întru dezintegrare. Nu mă mai regăsesc în București, atunci când vin în vizită în locul acela, orașul acela cândva fascinant, pe care cândva credeam că nu-l voi părăsi vreodată. Am fost îndrăgostit de București, de poveștile lui Constantin Bacalbașa, de superba monografie a lui Gheorghe Crutzescu intitulată Podul Mogoșoaei, așa că la un moment dat mi-am zis că voi scrie numai și numai despre București. Era o exagerațiune juvenilă, firește, cauzată de eliberarea mentală de după 1990, când am descoperit că orașul unde mi-am terminat liceul ar putea, de fapt, avea suflet. Probabil are, dar e mai puțin închegat decât al Iașului. Citeam monografia lui Gh. Crutzescu în perioada în care părinții mei primeau noaptea telefone de amenințare (vorbesc de anii 1991-1993). Voci de bărbați îl amenințau pe tata că-l vor aștepta să-l omoare. Era un efort programatic, noapte de noapte, sistematic. Odată am ridicat eu telefonul și am înjurat atât de sever încât mama a realizat că nu mai sunt un copil. Așa arată lumea politică a Bucureștilor și toți cei care trăiesc acolo și au o prezență publică oarecare la asta trebuie să se aștepte. N-am idee de ce, poate pentru că Pirgu se-ntrupează-n oricare, poate pentru că ticăloșia s-a revărsat din literatura lui Dostoievski pe marile noastre bulevarde și intră în case și schimbă Bucureștii într-un ocean care permite orice soi de excese. Îmi aduc bine aminte cum era și zic doar atât: nu, mulțumesc. Am amintiri neplăcute despre București și cred că știu și cui le sunt datorate.

 

Nu, mulțumesc. Nu mai doresc să trăiesc acolo. Îmi rezerv dreptul de a alege unde să situez acțiunea unor romane, și dacă mi se pare că o idee literară e mai bine cadrată în California, let it be, acolo o vom plasa. Dar ciclul de povești tot acesta este, iar cadrul narativ nu e prin nimic alterat de opțiunea mea de a nu rămâne limitat de neajunsurile unei geografii pline de constrângeri. Vincent nemuritorul începe în 2036 în California și eu zic că e tot un roman românesc, nu e nici o problemă în asta.

 

Dragă Liviu,

 

Să ne întoarcem pentru o clipă la partea finală din Venea din timpul diez și să vedem ce m-a surprins atunci, în primul moment al receptării romanului. Vorbim de primăvara lui 2005, pe când eram încă tineri, și nu mă refer la toate cronicile, ci în mod particular doar la una, profund vinovată de acea boală nenorocită a frunzăririi romanelor. Ei bine, în romanul mai sus amintit, profetul Vespasian Moisa, cel născut cu harta Bucureștilor pe piept, însumează și reprezintă destinul României (ar fi de apreciat dacă cititorul se prinde de asta; dacă nu, atunci nu). Are două nașteri, așa cum și România modernă s-a format din însumarea Transilvaniei cu vechiul Regat. Vespasian Moisa e tentat de tot soiul de aventuri și excese, iar finalul său nu e că moare, ci că se disipează în eter.  Am scris asta în 2004, iar acum ne aflăm într-un moment când cinci milioane de români au plecat din România. Să zicem că încercam să privesc mai departe în timp, să văd peste decenii, să-mi imaginez România din 2080. Am văzut clar atunci sau nu? Era importantă nuanța aceasta sau nu în descrierea romanului Venea din timpul diez? Cine a vorbit la vremea respectivă despre „moartea lui Vespasian Moisa“, fără a adăuga nici o altă interpretare, a fost un fraier cu acte în regulă (bine că se piaptănă frumos), dar faptul că eu anticipam ce se petrece din punct de vedere demografic și politic cu România e important în ordinea literară a lucrurilor. Literatura anticipează viața (doar uneori).

 

Dar ai tu cumva idee oare de ce vocile care discută romanele scrise de autori contemporani lucrează cu bănuiala că autorii respectivi nu au idee ce fac? Cronici grăbite, păreri pripite, cine a fost vreodată scutit de ele?

 

Dar sunt și păreri binevenite! Să-ți povestesc o scenă interesantă, petrecută la finele lansării romanului Avalon. Secretele emigranților fericiți, de la Librăria Humanitas Cișmigiu, cândva în noiembrie 2018, am uitat data. A fost o lansare faină, cu trei eleve inteligente de la Colegiul Național „Gh. Șincai“ și cu Florin Iaru, înregistrată pe pagina fb a librăriei:

 

 

La final, Florin Iaru se apropie de mine și-mi spune așa. „Mă tem că romanul acesta nu va ajunge la marele public. Nu cred că vei avea mari valuri de vânzări, din pricina paginilor de matematică din text.“ I-am răspuns imediat că am scris pentru acel vârf de 1% dintre elevii și studenții de azi, care plănuiesc o cale a devenirii universitare. Dacă eventual se va întâmpla ca acel 1% să devină 10% în timp, cu atât mai bine, dar intenția mea literară, de când am început să lucrez la romanul Avalon. Secretele emigranților fericiți, a fost să propun un model literar celor care își propun să se salveze dintr-un mediu apăsător românesc. „Dacă nu-ți găsești un mentor în România, caută în lume largă“, spune cartea mea. Și încă: „Mergi spre cel mai bun, dacă cei din România îți înșeală așteptările.“ Asta e foarte important, să discutăm cu zările deschise, cu modele ale formării care să invite imaginația celor tineri să-și găsească locul în lume. În sensul acesta am scris pentru top 1% din audiență, pentru că nu toată lumea din România gândește așa. Am o datorie față de tinerii care împlinesc 17 ani în România. Pentru ei așa trebuia să scriu. Vreau o lume românească inteligentă și pe cuvântul meu că nu am idee cum se poate coborî nivelul discuțiilor așa încât să-i includă și pe cei care nu pot să priceapă, orice ar fi!

 

Ceva mă face să cred că nu ne aflăm la ultima misivă, așa că neîndoielnic voi reveni,

Cu drag,

 

Bogdan

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Bogdan Suceavă – Al doilea răspuns lui Liviu Antonesei

  1. OC zice:

    Ce tip destept! Bravo Bogdane! (zice un mathematician care a citit romanul Avalon. Secretele emigranților fericiți)

    Apreciat de 1 persoană

  2. OC zice:

    „Dacă nu-ți găsești un mentor în România, caută în lumea largă“ (citat) . Am avut marele noroc ca mi-am gasit mentor in Romania.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Dana (Mara) zice:

    Multumiri, uneori ma intreb si eu de ce plingem uneori cind citim anumite carti. De pilda la finalul Arta refugii de Paul Goma. Aici nici nu mai este nevoie sa dam imaginar jos nici o zgura ideologica si ne trezim purtati si noi in buricul pamantului lui Paul Goma care este galeria casei parintesti din Mana. Casa construita cu ” manurile” tatalui lui si acoperita modest cu stuf.Poate acesta este secretul unui scriitor bun, de a se topi pe sine si turna cu talent si har in carte. Si daca nu este personajul principal, poate fi cel mai discret cu putinta, dar undeva in economia romanului sa il regasim ca pe un fel de marturisitor.
    Mult succes autorului.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.