Liviu Antonesei – A doua scrisoare către Bogdan Suceavă


Prima scrisoare deschisă a primit un răspuns deschis, care mi-a provocat-o pe aceasta. Intr0un schimb de masiluri, Bogdsn spunea că a rămss dator cu lămuirea a două chestiuni deschise de prima mea epistolă… De bună seamă că îi pot apărea noi întrebări, Înainte de 90, eram un scriitor/ primitor de scrisori frenetic. Am constatat cînd mi-am consultat dosarul de CNSAS, că în general nu am fost singurul cititor al srisorilor primite, nici destintatii mei n-au fost în această situție, deși Constituția RSR garanta secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice. A fost și o parte bună în treaba asta – cum originalele scrisorilor de la Constantin Noica mi-au fost furate din redacția revistei la care lurcam în 1990, undele dusesem spre pblicare, am fost fericit să găsesc copiile autorizate ale scrisorilor filosfului. Din sutele de scrisori interceptaste și copiate de Secu, singurele tratate cu un xerox, nu la masina de scris sau de mîna, erau cele de la Noica. Băieții lucrau cam ca pe vremea faraonilor, cu scribi. Și mă mai miram că, la insitutul la care lucram, am așteptat sosirea unui xerox 10 ani, A venit unul după revoluție, dar eu nu mai eram acolo…

 

dscn1905

 

A doua scrisoare către Bogdan Suceavă

 

Dragă Bogdan,

Voi începe ca și tine cu lucrurile mai amuzante care nu știu de ce țin de literatura secundă, de critica literară. Nu mai țineam minte articolul acela, fără final aș spune, pe care l-a dedicat simpaticul critic puternicului roman al tranziției, Venea din timpul diez, dar evocarea ta mi l-a readus în minte, readucîndu-mi cumva și momentul acela istoric. Nu mă miră deloc întîmplarea ta pentru că, exact atunci, publicasem unul dintre eseurile la care țin cel mai mult, Literatura, ce poveste! Un diptic și cîteva linkuri în rețeaua literaturii. Țin foarte mult la cărticica aceea pentru că s-a scris într-un interval de vreo 25 – 30 de ani, plecînd de la un text scurt din revista Dialog de prin 78 – 80, dezvoltat simțitor în volumul meu de debut din 1988, cînd am extins abordarea relației lume – carte – bibliotecă, pentru a deveni un volumaș de sine stătător în 2003. E un eseu liber despre literatură, cu multe speculații, mici analize de cărți, cu ramificații, cu note și eseuri anexă pe care le-am botezat linkuri. O carte pe care am scris-o ușor, dar vreme de decenii, sigur cu o pauză de două între cele două momente ale redactării. Și totuși, o carte grea pentru specialiștii în citirea literaturii, care sînt criticii literari. Au fost vreo 8 – 10 semnale, recenzii și cronici, în general pur descriptive cumva, fără să încerce să afle ceva despre multele dedesubturi ale textului. Ei, bine, două cronici ceva mai mărișoare mi-au rămass pentru toată viața în minte, amîndouă foarte elogioase, de mă miram și eu de ce valoros sînt și, în același timp, amîndouă ratînd superb miza cărții. Era clar că autorii citiseră cartea, dar nu înțeleseseră nimic din ea! Cărticica aceea la care țin încă foarte mult, încât mă gîndesc să scot o a doua ediție, a avut parte de o singură cronică nu axată pe laude goale, ci pe înțelegerea a ceea ce făcusem eu în cele mai puțin de 200 de pagini. Interesant este că autorul nu era literat, ci de formație filosofică și nu era de gen masculin. A fost una dintre multele probe obținute în timp că autoarele femei chiar citesc cărțile despre care scriu! N-aș vrea să se creadă că am ceva contra criticii literare sau a criticilor literari. Cărțile mele au fost bine primite, s-au bucurat de atenția celor mai importanți critici literari de dinainte și de după 1989, recent au scris admirabil despre poezia mea doi critici pe care îi apreciez foarte mult, despărțiți ca vîrstă de vreo două decenii, Al. Cistelecan și Claudiu Komartin, care este și un foarte bun poet. De ce spun că au scris admirabil: Nu pentru că m-au lăudat, ci pentru că au radiografiat atît de atent poezia mea încît m-au ajutat și pe mine să mi-o înțeleg mai bine. Nu e o butadă, nu e o vorbă de duh – cel mai puțin se pricepe la literatura sa însuși autorul. Iar criticul are fără îndoială în primul rînd datorii față de cititorii de literatură, dar are și această unică datorie față de autor, să-l ajute să-și cunoască mai bine propria operă.

Dragă Bogdan,

Dar să lăsăm critica și criticii să-și facă treaba. În fapt, primele fraze din răspunsul tău m-au aruncat în această Groapă a Marianelor care este memoria. Să revenim la oile noastre, care sînt recentul tău roman, ciclul romanesc în care se integrează și, poate, literatura în general. Am fost frapat de o coincidență, cea legată de Cronica de familie de Petru Dumitriu. Am avut norocul să mă nasc și să cresc într-o casă în care exista o bibliotecă, una mai mică pe cînd părinții lucrau la un dispensar din apropierea Iașului, una mai mare și în creștere cînd ne-am mutat la Iași. În prima mea copilărie, regimul comunist „dăduse liber” la traducerile din literatura universală, astfel încît biblioteca părinților ajunsese să adăpostească pe lîngă cărțile de medicină, și bogate serii de clasici ruși, francezi, germani, englezi etc, clasici români, dar și cărție ale autorilor contemporani. Între altele, Desculț și Rădăcinile sînt amare, Zaharia Stancu, Străinul și Setea de Titus Popovici și Cronica de familie. În afară de Biblie, pe care fusesem învățat de bunica Ruxandra să citesc, pînă pe la 9 -10 ani, citisem, în afara unor cărți pentru copii care nu mă fascinaseră, preferînd poveștile bunicii, deci citisem Baltagul, Ivanhoe și cele două volume groase din Cavalerii teutoni, care îmi consumaseră cele două săptămîni ale vacanței de iarnă din clasa a treia. Cu acest bagaj, am încercat să citesc cele două cărți de Zaharia Stancu, dar n-am prea reușit, îmi suna cumva bolovănos. Culmea este că, după cîțiva ani, avea să-mi placă Șatra. Însă cînd am început să citesc Cronica de familie am descoperit cu totul altceva. Se înțelege că nu aveam vreo experiență literară ca să-mi pot explica de ce, dar am mers cu lectura pînă la ultima filă din ultimul volum, probabil lectura a durat mai mult de o lună, poate aproape două. Cred că intuitiv mai mult simțeam că e carte bună, din altă ligă decît celelalte romane ale anilor 50 amintite. Am recitit cartea, aceeași ediție se înțelege, în primul sau al doilea an de facultate. De data asta, cum lecturile mele se îmbogățiseră, cum începusem să scriu, ba chiar citeam critică și istorie literară – o precizare, eu n-am făcut studii de filologie, ci de psihologie – sociologie -, am putut înțelege de ce îmi plăcuse, avea povestea mare și poveștile captivante, personajele bine construite, iar compoziția, arhitectura era fastuoasă. Dar tot lectura aceea m-a și îndepărtat definitiv de carte, din loc în loc apăreau intruziunile acelea iritante, propuse de „ajutorul tovărășesc al criticii de partid”, am citat formula autorului din prefața la cea mai sinistră carte a sa, Drum fără pulbere, cronica glorioasă a primului canal. N-am mai deschis-o de atunci și nu o voi mai face. După ce-am terminat facultatea, am dăruit-o unui prieten critic literar, care aduna cărților autorilor „fugiți”, i-am mai dat debutul lui Goma, două cărți de Țepeneag, Rebarbor de Monciu-Sudinski, desigur celor din urmă nu aveam nimic să le reproșez, dar dacă prietenul meu era colecționar… De ce a apărut reacția de respingere? Păi, între timp, citisem Manifestul Partidului Comunist și Mon Combat, ediția franceză a cărții lui Hitler, ultima de la un vecin evreu. Problema este că, desigur, „cu ajutorul tovărășesc al criticii de partid”, autorul lăsase să pătrundă în carte – și încă destul de grosolan în raport cu ansamblul – ideologia, ceea ce tu spui să rămînă afară. Sînt de acord cu asta în măsura în care te referi la militantismul ideologic, în rest, ideologia are aceleași drepturi de a deveni temă literară ca oricare alt domeniu al vieții. Cumva te invidiez că mai poți citi această carte, care ar fi putut să fie cel mai mare roman al literaturii române. Acum, ce să spun, poate iese asta cu ciclul tău. Nu sînt deloc ironic, e o judecată bazată pe lectura tuturor cărților tale, prin înțelegerea prin lectură, dar și prin discuțiile noastre – majoritatea pe email, însă și lungă convorbire telefonică – a mizei ciclului… Sper ca miza să fie atinsă!

Dragă Bogdan,

Sigur, la prima vedere pare greu de găsit locul lui Vincent în ansamblul ciclului. Soluția cea mai simplă ar fi să constatăm că, așa cum procedează și alți scriitori, mai scrii și alte cărți în afara celor din foarte ambițiosul tău proiect. Dar pe mine nu mă prea mulțumesc soluțiile simple, așa că propun să ieșim puțin din paradigma gîndirii de zi cu zi și chiar a celei mai răspîndite în zone mai elevate. Întreaga ta proză, cu excepția notabilă a lui Vincent, explorează trecutul și prezentul, propunînd o viziune personală asupra acestora și este foarte bine așa, dacă ne gîndim la frumoasa frază a lui Max Scheller: „trecutul este debitorul nostru, el conține toate posibilitățile care n-au devenit realitatea”. Asta este o idee atît de intersantă că ar merita o carte sau măcar să stăm cîteva seri la un vin roșu sec californian și s-o întoarcem pe toate părțile. Sau vezi dacă nu este pe undeva un enigmatic film sovietic, Noaptea eserilor – de la Social Revoluționari – ca să vezi cum este făcut harcea-parcea determinismul istoric marxist la începutul erei Gorbaciv! Filmul este cred din 1986 -1987 și a fost difuzat, inconștient desigur, de TVR pe 7 noiembrie la aniversarea rotundă a revoluției bolșevice. Acum, să ne oprim și la Emanuel Le Roy Ladury, care încă din anii 80 îndemna pe istoric să-și îndrepte atenția și spre viitor. Dacă istoricul o poate face, cu atît mai mult o poate face scriitorul. Am rezolvat, cred eu, chestiunea temporală, să trecem și la cea spațială. În Vincent, sîntem în California unui viitor neprecizat, dar nu foarte îndepărtat, o parte din tehnologia de acolo deja există. În momentul de față umanitatea este ruptă între globalism și tribalism. Ori totul sare în aer, ceea ce în ciuda pesimismului meu structural sper să nu se întîmple, ori globalizarea învinge. Nu pentru că este bună, cum nu este nici rea – contează ce reușește să obțină fiecare din ea -, ci pentru că este inevitabilă, vine peste noi ca un tanc Sherman. Așa că nimeni nu știe azi dacă California de mîine nu va în Statele Unite ale Americii Mari cu capitala la București! În fapt, cred că îndemnul din titlul cărții lui Denis de Rougemont este adresat mai întîi scriitorilor, artiștilor cuvîntului! Da, „viitorul este afacerea noastră”!

Deocamdată atît, aștept răspunsul tău, mai ales că spuneai ceva, în partea de corespondență privată, despre structura romanului, promiteai noi descifrări…

Liviu

 

10 Februarie 2019, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Liviu Antonesei – A doua scrisoare către Bogdan Suceavă

  1. Începe să devină interesantă corespondența voastră, poate faceți o carte până la urmă. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. vasilegogea zice:

    Un epistolar paideic! Cred și eu, precum Nicoleta, că poate „dospi” o carte!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.