Jurnal de pîrît (19). Despre felul în care îmbătrînim

Astăzi mi-am terminat mai repede treaba la facultate, ducerea cataloagelor, fixarea unei date pentru eventualele restanțe etc, așa că am tras de timp prin ploaie, să se facă ora 14.00, să mă văd cu excelentul artist fotograf Ozolin Dușa la o cafea. Așa, peripatetizînd a apărut episodul acesta, pe care îl voi ilustra cu o poză făcută azi de Ozolin. Făcută special pentru aici, celelalte sînt fără ochelari. Dar de cînd sînt bandit, ochelarii negri au devenit obligatorii!

 

Jurnal de pîrît (19). Despre felul în care îmbătrînim

 

De o bună bucată de vreme, mă preocupă tema asta. În mod paradoxal, mă preocupă mai puțin propriul meu proces de  îmbătrînire, gîndurile de această natură fiind cumva ascunse într-un al doilea plan, cît procesele de îmbătrînire ale celor din jur sau ale celebrităților din politică, economie, sport, arte etc. Ceea ce am constatat este faptul că există o mulțime de feluri de a îmbătrîni, nu chiar atîtea cîți oameni numără planeta, dar destul de multe. Cu toate acestea, în cele din urmă, avem două categorii mari de „îmbătrîniri”- unii îmbătrînesc „frumos”,  alții îmbătrînesc „urît”. Am folosit ghilimelele pentru că nu mă refer, cel puțin nu în primul rînd, la îmbătrînirea trupului, la bolile și degradarea care se acumulează odată cu vîrsta, cît la îmbătrînirea interioară, cea care cuprinde mintea și, mai grav, caracterul.

Am avut norocul ca, în imediata mea proximitate, oamenii să îmbătrînească frumos – Theodor și Zenobia, bunicii materni, la fel Ruxandra, bunica dinspre tată, pe bunicul Andrei nu l-am prins, aveam cîțiva ani cînd a murit. Mama și tata la fel, ba chiar tata și-a păstrat zîmbetul afectuos și ușor ironic și după ce-a murit, nu doar în sicriu, ci și în viziunile mele frecvente. Am avut de asemenea norocul să cunosc, uneori bine, și personalități publice din diverse domenii care au îmbătrînit frumos, cîteodată fermecător, mă gîndesc la regretatul Noica, la filosoful Mihai Șora, la poetul Ștefan Augustin Doinaș, la academicianul Alexandru Zub și încă la mulți alții. Mie mi se pare vital ca personalitățile publice marcante să îmbătrînească frumos pentru că, cu voia sau fără voia lor, ei funcționează adesea ca modele pentru cei mai tineri, îi inspiră în căutările lor de autoformare. În această privință, școala și familia reunite nu pot face totul, adesea nu fac mare lucru! Cînd nu fac chiar pe dos de cum trebuie…

Din păcate, mi-a fost dat să am parte și de cunoașterea unor persoane și personalități care au îmbătrînit urît. Cînd este vorba despre politicienii importanți, e dezastruos, pentru că impactul faptelor lor se exercită asupra tuturor. Dar influența este totuși una la suprafața lucrurilor. Mai grav este cînd acest fenomen se manifestă în domenii mai restrînse, în bresle, firme și instituții, pentru că impactul negativ, deși mai restrîns, are o mai mare intensitate, o mai mare putere de a malforma situațiile, relațiile între oameni etc. Pînă la urmă, șansele de a avea un contact direct cu președintele țării sau premierul sînt ca și nule, dar cu șeful direct ai contacte zilnice. Cînd șeful unei bresle modifică statutul – și asta în mod neortodox – pentru a mări numărul de mandate de care poate beneficia, nu e tocmai cusher, mai ales că pentru a face asta trebuie să-și construiască o echipă de fideli, o camarilă cum se zicea pe vremuri. Care va deveni tot mai obedientă pentru a intra la beneficii, de care membrii de rînd nu vor mai avea parte. Se alcătuiește astfel o curte ambiguă, în public îl adulează, iar pe la spate pregătesc succesiunea! Nu e normal nici cînd se modică regulamentul unui juriu, prin care se dublează mandatul șefului acestuia, nici cînd purtătorul lui de servietă devine abonat la toate premiile din domeniu, deși produsul muncii lui e de tot modest…

Iarăși nu este normal ca adunarea înțelepților neamului să cadă în capcana unor escroci internaționali și proclamă printr-un comunicat că un coleg de-al lor a primit Premiul Nobel pentru Filologie, care de altfel nu există! A vorbit în acest caz și complexul nostru de țară săracă în asemenea premii, dar și slaba putere de discernămînt a înțelepților naționali. Poate ar trebui să existe o vîrstă de retragere și în această venerabilă instituție? Sigur, fără retragerea privilegiilor acordate, dar cu suspendarea dreptului de vot și a celui de a avea asemenea inițiative hilare. Altfel, vedem cu toții ce-a ieșit, de rîde acum mapamondul de noi și de înțelepții noștri.

Este iarăși interesant modul în care cineva care promitea să devină ceva a devenit un negustor excelent, care, a ses heures, pozează în moralist național, afișînd un ciocoism siderant față de plebea fără dinți și un comportament exact pe dos în relația cu unii dintre puternicii zilei. Ar fi amuzant dacă nu ar fi atît de trist. Nu cred că-și dă seama că tot comportamentul său se bazează pe o eroare, aceea că bogăția, aroganța și suficiența de sine îți acordă automat brevet de moralist. E atît de orbit de grandoarea sa autodecretată încît nu vede că ce-i din jurul său, începînd cu angajații, își dau coate și rîd prin unghere. Păi da, că ei știu destule lucruri din interior, ca și prietenii de circumstață sau discipolii obedienți. Discipoli la ce? Greu de răspuns…

De cîțiva ani mă obsedează gîndul că aș putea îmbătrîni în acest fel, pentru că nimeni nu este imun, nimeni nu este complet protejat în fața unui asemenea destin. Unii prieteni cu care am împărtășit această preocupare, criticul Al. Cistelecan, poetul Nicolae Coande  m-au liniștit spunînd că nimeni nu îmbătrînește urît, adică ticălos și meschin, decît dacă a fost așa de la început. Noi n-am observat asta pentru că o vreme au disimulat bine, semnele au fost mai puține și mai greu de depistat. Se poate să fie așa, nimeni nu devine altceva decît a fost de la bun început. Să sperăm. Mai degrabă mă liniștește un pic faptul că am cunoscut mica mea celebritate de foarte tînăr, în presa studențească, o celebritate mică dar mult peste realizările mele efective de atunci. Sau pentru că, în viața asta lungă, am condus reviste, ziare, edituri, asociații, un partid, ba chiar și un județ, fără să-mi schimb radical comportamentul, fără să mi se urce la cap, funcții din care am plecat de bunăvoie. Am intrat în pozițiile acelea ca Liviu Antonesei și așa am și plecat. Sigur, de la județ am plecat și cu un diabet, dar de la popor, cum am mai spus.

Dar nici măcar asta nu mă liniștește complet, omul e o ființă imprevizibilă, iar în mod paradoxal, cu vîrsta devine și mai imprevizibilă. În principiu, poate că în afara unui mare șoc, am șanse să nu îmbătrînesc așa. Situația de acum nu e un șoc, ci mai degrabă o comedie care mă ține în formă, mă binedispune, mă face să rîd. S-ar schimba ceva dacă situația s-ar sfîrși prost? Deloc, oamenii înțelepți nu adună valori măsurabile pe pămînt! Cred că un șoc adevărat ar putea fi o mare durere, atît de mare încît să ajungi să-ți pierzi mințile. Să mă apere Buddha de așa ceva, în rest cred că mă voi putea descurca și singur…