Jurnal de pîrît (18). „Temperatura la care ard cărțile”

Da, vorba tatei în fața situațiilor ciudate, paradoxale, „viața e complexă”. Și fiind așa temele care pot interesa jurnalul meu vin de la sine. Subiectul acesta m-a găsit într-un taxi, în drum spre casă. Și l-am scris…

PS Temperatura la care ard cărțile este 451 grade Fahrenheit =   232, 78 grade Celsius

Jurnal de pîrît (18). „Temperatura la care ard cărțile” 

 

Am pus titlul între ghilimele pentru că nu este al meu. A fost folosit de regretatul meu prieten Luca Pițu, în anii 80, într-un eseu pe care i l-am publicat în Opinia studențească, un eseu de bună seamă subversiv, în care, plecînd de la celebra carte a lui Bradbury, făcea o mică radiografie a persecutării cărții. Eseul trebuie să fie reluat într-una din cărțile sale. Le am pe toate, dar nu asta contează. Mai degrabă, contează că mi-am amintit titlul lui Luca, și asta nu s-a întîmplat fără motiv, se înmulțesc semnele că un pericol începe să amenințe din nou cărțile. Voi începe cu un exemplu cu totul benign, mai degrabă un semn de prietenie față de mine, de solidaritate în această situație stupidă în care m-am trezit, cauzată de ceea ce se cheamă un „delict de opinie”.

La unul dintre episoadele acestui serial, un mai tînăr prieten, excelent scriitor și unul din puținii istorici ai religiilor care-și merită numele, a postat un comentariu în care scria că nu va mai cumpăra cărți scoase de editura care m-a trimis în judecată laolaltă cu patronul. Bun. Sigur că l-am deconsiliat să facă așa ceva. În fond, cărțile chiar nu au nici o vină în situația creată. Mai degrabă aș putea face eu așa ceva, în fond poate să pară absurd să dau bani celor care vor să ia pielea de pe mine! Nu o s-o fac, probabil însă nu voi cumpăra cărțile editurii cu pricina de la lanțul de librării pe care și l-a construit. Măcar să nu dau adversarilor mei de două ori bani cu aceeași ocazie! Dar cum spuneam, exemplul evocat e benign, e un gest de simpatie față de mine și de revoltă față de adversarii mei, un gest tineresc și pînă la urmă frumos,în spațiul destul de restrîns al blogului meu.

Din păcate, am avut parte să observ și gesturi grave. Acum doi spre trei ani, cînd excelentul critic literar și analist politic Radu Călin Cristea a publicat Împăratul cu șapcă…, masiva și inegalabila radiografie a regimului Băsescu, a camarilei sale politico-economico-intelectuale, unul din cei mai cnoscuți scriitori din generația mea a avut o ieșire stupefiantă. Pe foarte vizitata sa pagină de Facebook, a lansat apelul „cine mă iubește mă urmează, nu cumpără de la editura X”!. Deci nu trebuia boicotată doar cartea lui Radu, ci întreaga producție a unei edituri. În fața valului de proteste provocate, cunoscutul scriitor, aspirant, după cum spune gura lumii, a făcut pasul înapoi. A, nu, nu și-a cerut scuze, nu și-a recunoscut greșeala, doar a șters postarea de pe pagină. Dar decît deloc…

Dar această carte a trecut și prin încercări mai grele. Acum cîteva săptămîni, autorul ei, membru al CNA, a propus într-o ședință suspendarea pentru 10 minute a emisiunii unui post de televiziune. Altcineva a propus o amendă uriașă. Bun, după aceea, postul de televiziune a pus tunul pe el, i-au dedicat emisiuni speciale etc. De altfel, nu doar postul acela, pentru că a devenit un fel de inamic public. Poți să fii de acord cu propunerea sau nu, un alt prieten scriitor Răzvan Popescu a votat contra, dar să ajungi la un fel de exterminare… Propunerea a fost făcută în temeiul legii de funcționare a instanței de control audio-vizuale, unii membri au votat pentru alții contra. Apogeul a fost însă atins într-o emisiune specială, cînd cartea lui Radu Călin Cristea a început să zboare dintr-o parte într-alta a studioului, de parcă devenise pasăre, mai măturînd podelele cînd era scăpată din mînă. În studio, lume fină, inclusiv un remarcabil istoric de structură liberală, care n-a scos o vorbă, n-a schițat un gest. Și era istoric, deci putem presupune că știa și istoria persecutării cărților în toate manierele sale – cenzura dinaintea tiparului, cenzura la difuzare, prin retragerea tirajului și trimiterea la topit, punerea la Index, care în comunism se chema mai pudic Fondul S.- nimeni nu știe dacă S e de la „secret” sau „special” – și, în fine, arderea cărților în piața publică.

A propos de Fondul S era un fel de Index mascat. Cărțile erau trecute în fișiere, dar aflai că sînt în fondul cu pricina cînd făceai comanda pentru lectură. Dacă erai student, te uitai disperat după un profesor pe care să-l știi cît de cît ca să-ți vizeze fișa de comandă. Cîteodată, apelam și la profesori pe care îi știam doar din vedere. Oricum, seara pe la 20, înaintea închiderii sălilor de lectură, venea securistul vigilent și făcea lista cu toți cei care apelaseră la cărți din fond, studenți, profesori, cercetători, fără discriminare, ca să spun așa, că vechiul regim era tare pornit împotriva discriminărilor.

Se poate ca exemplele date de mine să nu profețească o soartă neagră pentru cărți și autorii lor. M-aș bucura să mă fi alarmat degeaba. Dar parcă cam multe semne într-o perioadă relativ scurtă de timp. Și sînt doar cele care mi-au ajuns la cunoștință…