Jurnal de pîrît (17). Apel despre netrebnici

Da, e interesant cum curge jurnalul singur, fără efort, fără termen de predare, prin urmare fără angoase. Și e chiar amuzant să-ți iasă în față prilejul să faci oleacă de etimologie, de cărturărie ușurică, plecînd de la o situație atît de aberantă, de stupidă…

 

Jurnal de pîrît (17). Apel despre netrebnici

 

Trebuie să fiu foarte clar de la bun început, trebuie să-mi definesc cu precizie termenii. Nu vreau să fiu acuzat iarăși de vreun delict de opinie sau, mai puțin grav dar la fel de neplăcut, de semi-plagiat prin parafrază. Prin urmare, prin netrebnic nu mă refer la ceea ce dicționarele definesc ca ticălos, reclamantul meu fizic nu este așa ceva, iar despre cel juridic nu se pot face afirmații de acest gen, nici la celălalt sens curent, „care nu se ține de treabă”, ambii reclamanți fiind în realitate foarte harnici. Folosesc termenul într-un sens pierdut astăzi, poate cel mai vechi, dispărut deja în dicționarul Șăineanu. Termenul este polisemic și așa a fost și în paleoslava din care provine – nétrebiů. Dar acolo avea și sensul acela rătăcit la/ de noi, dar încă existent în multe limbi neoslave, acela de „om care nu este de treabă”, nu este amabil, nu este binevoitor cu semenii săi. Nu am inventat cuvîntul, nici sensul, le-am căutat prin hrisoave de parcă aș fi istoric al limbii. E totuși reconfortant să faci puțină etimologie plecînd de la o situație atît de stupidă! Dar chiar dacă inventam acest sens, nu era nici o problemă, putea să fie o chestiune de gust, nu pentru un alt drum la tribunal. În fond poeții, scriitorii în general, ba chiar și filosofii – să ne gîndim că mai toată filosofia lui Heidegger stă în „jocurile lingvistice” la care supune greaca veche și germana – au acest privilegiu, pot inventa cuvinte și/ sau sensuri noi ale acestora.

Celaltă parte a titlului, „apel despre”. Nu am folosit-o ca să evit un calc prea evident după un titlu cunoscut, ci pentru că este formula cea mai potrivită pentru acoperirea acestui eseu. Eu nu reușesc să înțeleg cum poate cineva să fie „netrebnic” în sensul utilizat de mine. Și vreau să fiu ajutat să pricep asta. Dar nu pot afla acest lucru de la un „netrebnic”, încă o dată în sensul folosit aici de mine, pentru că el este prins în situație și nu-l pot obliga să facă autoanaliză. Prin urmare, sînt nevoit să fac apel la alții, care nu sînt așa, sau care nu se socotesc așa, dar care mă pot lămuri fie aici, la comentarii, fie prin mesaje private. Eu chiar vreau să înțeleg asta, altfel nu apelam.

Prin urmare, nu pot pricepe cum cineva de formație umanistă, care utilizează cuvintele, poate da în judecată pe cineva care face același lucru. Nu pot înțelege cum cineva care a supt cultură filosofică, poate și înțelepciune, de la unul din cei doi singuri filosofi „pe bune” din vremea tristului regim, poate să fie atît de puțin empatic cu nefericiții „fără dinți” de porțelan, nu pentru că ar ține neapărat să arate rău, să jignească o privire filosofică, ci pentru că pur și simplu sînt prea săraci pentru a-și putea permite intervențiile stomatologice care sînt la îndemîna puținor contemporani. Oricît ar părea de ciudat, prețurile la asemenea operațiuni, absolut vitale pentru sănătate, sînt foarte mari, iar asigurările de sănătate nu acoperă decît intervențiile de urgență. Și încă dacă ai norocul să te primească la un cabinet, oricît de mare ar fi urgența. Nu-mi amintesc ca vreun nefericit cu dantura proastă să se fi repezit să-l dea în judecată pentru lezarea imaginii pe sensibilul meu reclamant! Pe vremea afirmației, o puteam face și eu pentru că aveam lucrări dentare în curs și purtam un fel de mască provizorie nu foarte estetică… E ciudat că această acuză dentară a fost folosit și imediat după schimbarea de regim. Poate vă amintiți: „Boșorogii fără dinți/ vor s-ajungă președinți!” Boșorogii cu pricina erau Rațiu și Coposu, probabil că Iliescu, cam de-o vîrstă, avea dinți!

Nu pot pricepe cum cineva care a fost discipolul unuia din cei doi filosofi activi în anii aceia atît de grei, care în fapt a fost condamnat pentru delicte de opinie, ca și ceilalți membri ai lotului, agenda telefonică fiind doar pretextul ridicării și arestării, poate ataca libertatea de opinie.  De altfel, filosoful evocat și-a recîștigat dreptul la opinie și expresie la mulți ani după ieșirea din închisoare, iar acesta a fost atît de drastic limitat încît a fost nevoit să facă regimului concesii, cum ar fi partea aceea a operei denumită ironic de  Cioran, colegul de generație și prietenul său mai norocos, pentru că era în Franța la instalarea comunismului, deci numită ironic „filosofia paraguayiană a existenței”!

Da, asemenea lucruri nu le pot înțelege, am și eu limitările mele., că nimeni nu e perfect! Aș fi bucuros să fiu ajutat să pricep…