Să rîdem, totuși (1). Cu Dorel Schor


De-o vreme belelele se țin lanțde mine, mor scriitori pe care îi ador, cum e cazul lui Amos Oz, alții cu care mă lega o prietenie de decenii, mă gîndesc la marele poet Emil Brumaru, mă trezesc din senin dat în judecată de filosoful național pentru delicte de opinie… Pe altele mai mărunte nici nu le amintesc. Cele mai multe, cum văd se prăvălesc peste mine în week end, așa că am început să aștept cu emoție sfîrșitul săptămînilor. Dar asta ne-a redus și porția de rîs, or rîsul este unul din puținele mijloace care ne ajută să rezistăm necazurilor, să ne reîncăercăm bateriile care riscă să se epuizeze. În ultima vreme, încheiam postările acestea cu Dorel Schor și minunatele sale povestiri. Acum, voi începe cu el. Habar n-am ce necaz poate să survină pe durata acestui weel end și n-aș vrea să cadă iar victimă colaterală… Ilustrez cu o glumă francofonă, primită de asemenea de la el.

unnamed

O GLUMĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

 

Zilele trecute, discutând cu un prieten care locuieşte acum in Germania, a venit vorba de împăratul Wilhelm al doilea şi de împărăteasa Augusta Victoria. Despre împărăteasă  ştiam mai puţine lucruri, dar despre kaiserul acesta foarte ambiţios cunoşteam o întâmplare amuzantă. Wilhelm al doilea era dominat probabil de personalitatea puternică a lui Bismark, cancelarul de fier, şi a simţit nevoia să se înconjoare de artişti şi scriitori.

Printre aceştia, umoristul Safir îşi făcea veacul, inclusiv masa şi casa, la curtea imperială. Şi atunci, ca şi acum, puternicii zilei simţeau nevoia imperioasă să se dovedească spirituali cu… umoriştii. Împăratul, om şi el la urma urmei, a făcut  o glumă. S-a sculat într-o zi mai devreme decât obişnuia, s-a deplasat discret şi a scris cu creta pe uşa de lemn lucios a umoristului:

„Safir este cel mai mare măgar din lume”.

Apoi a aşteptat să vadă reacţia respectivului… Numai că respectivul nu a reacţionat în nici un fel, nu a pomenit de inscripţie, nu a întrebat nimic şi nici măcar nu s-a obosit s-o şteargă de pe uşă.

Aşa au trecut o zi, două, trei… O săptămână… Împăratul fierbea de ciudă…Şi cum umoristul nu spunea nimic, l-a oprit el într-o zi.

– Am văzut nişte cuvinte scrise pe uşa ta… Nu-ţi pasă că eşti jignit în felul acesta?

Safir a răspuns indiferent:

– De ce mi-ar păsa? Cine ştie ce om de nimic a mâzgălit lemnul uşii…

– Şi dacă împăratul însuşi ar fi scris, ce ai zice?

– Ei, atunci aş da eu o replică, a răspuns Safir, dar cum aş putea să ştiu că e el, dacă nu s-a iscălit?

Se spune că Kaiserul (cacofonie intenţionată) a căzut în plasa întinsă dibaci. Sub textul iniţial „Safir este cel mai mare măgar din lume”, împăratul a adăugat cu mâna lui, hotărât: Wilhelm al doilea!

 

 

OAMENI CUMSECADE 

 

În urmă cu câteva luni, vecinul Boris a avut un accident casnic. S-a împiedicat de un taburet, a căzut în bucătărie cu capul lângă aragaz, dar a avut noroc, capul n-a pățit nimic, și-a luxat numai piciorul drept, destul de sever și i-au pus un ghips de toată frumusețea. Ca să se deplaseze, Boris a trebuit să folosească o pereche de cârje pe care i le-au dat de la policlinică. Era chiar nostim să-l vezi cu ghipsul și cu cârjele, venind să încaseze taxa pentru ascensor și curățenie, el fiind șeful comitetului de bloc.

După aia, când i-au dat jos ghipsul, Boris a început să facă gimnastică de recuperare și, după o vreme, a aruncat cârjele cât colo. Mai mult decât atâta, unde se învârtea prin casă dădea de ele. O dată, aproape s-a împiedicat de ele și era să-și rupă celălalt picior. Așa că mi-a spus:

– Tot te duci în fiecare zi la policlinică, fă-mi un mic serviciu, ia cârjele și dă-le înapoi, te rog frumos…

Nu am putut să-l refuz, mai ales că spusese te rog frumos. Numai că nu-mi venea deloc la îndemână. Eu mă deplasez cu autobuzul, iar cârjele erau lungi și incomode. Așa că a doua zi dimineața mă aflam în stație cu ambele mâini ocupate. Am încercat să țin cârjele în toate felurile, ca pe un pachet cadou, ca o pușcă de vânătoare, ca o scară de zidar, ca pe un sugar care plânge, ca un steag care fâlfâie… Nimic nu s-a potrivit mai bine decât poziția naturală, adică sprijinite sub brațe. Așa, cel puțin, mă susțineau ele pe mine și nu invers.

Autobuzul a sosit bineînțeles arhiplin. Nu aveam nici o șansă să pătrund înăuntru, așa încărcat cum eram. Dar să vezi minune, elevii cei de obicei obraznici și băgăreți s-au dat în lături, gospodinele cele masive, cu plase și șolduri mari m-au poftit să intru cu prioritate. Chiar șoferul a privit scrutător, căutând un loc pentru mine. Cea ce nici măcar nu a fost necesar, mi s-au oferit trei. Am vrut să explic, să spun că eu sunt sănătos și îi fac numai un serviciu adevăratului invalid, dar de emoție vorbele mi s-au blocat. Am rostit numai mersi. mersi, sunteți niște oameni foarte cumsecade.

La policlinică, să vezi ghinion. După ce m-am cărat cu ele atâta drum, nu am avut cui să predau cârjele, funcționara responsabilă își luase o zi liberă ca să meargă la dentist. Tocmai atunci. A trebuit să le iau cu mine îndărăt, doar nu puteam risca să se piardă sau să le fure careva.

Povestea cu autobuzul, cu aglomerația și cu locul care mi s-a cedat imediat, s-a repetat. Așa că pe la jumătatea drumului spre casă, mi-a căzut în sfârșit, fisa: metoda e bună, poate că nu e prea comod până la stație, dar merită osteneala ca să pot călători apoi omenește, șezând frumos, citind ziarul și nu strivit, în picioare. Noaptea m-am gândit dacă e cinstit din punct de vedere cetățenesc să procedez astfel și am ajuns la concluzia că da! Nu mai sunt nici eu un tinerel, așa că e foarte cinstit…Doar că în loc de două cârje, voi folosi numai una. E mai economicos și efectul e același…

 

 

AH, CE TE INVIDIEZ !

 

–   De maine intru in concediu pe doua saptamani, zambeste multumit Menase. Am de gand sa-mi fac de cap… In primul rand, arunc undeva desteptatorul, sa nu-l vad, sa nu-l aud. Dorm cat intra in mine! Ma scol, imi fac o cafeluta tare, bine calculata, aburita, bauta in tihna, cu o tigara buna, o placere… Ma plimb in pijama cat poftesc, iau o revista buna, ma tolanesc intr-un fotoliu, am sa fiu ca regele Portugaliei…

–   Ah, ce te invidiez! spune domnul Ghezuntertoit.

–   Si dupa aia, continua Menase, deschid televizorul si ma uit la programul pentru copii. Eu ma dau in vant dupa desene animate. Sunt cele mai reusite emisiuni din cate exista. Pot sa rad in voie, sa privesc cat poftesc, am sa fiu stapan absolut pe timpul meu, pe fotoliul meu, pe salonul meu. Ma voi simti ca presedintele din Insula Pastelui…

–   Of, ce te invidiez!! ofteaza domnul Ghezuntertoit.

–   Asa, si dupa aceea imi pun un disc, am o duzina pe care nu am timp niciodata sa le ascult. Imi pun deci un disc, iau un roman de aventuri sau niste jocuri de cuvinte incrucisate si ma dedic in intregime acestei activitati fara sa ma intereseze nici buletinul meteorologic, nici cursul actiunilior la bursa, nici nimic…Am sa ma simt ca pasa din Tailanda…

–   Vai, ce te invidiez!! exclama domnul Ghezuntertoit.

–   Dupa aia ies la o plimbarica, continua cu voluptate Menase. Fara nici un plan prestabilit. Unde ma poarta pasii, acolo ajung. Ma intalnesc cu unul, cu altul, beau o bere cu un prieten, asta are efect reconfortant mai ceva decat cel mai bun medicament. Ce mai, ma voi simti ca un prim ministru din Tropicul Racului…

–   Mai ce te invidiez, suspina domnul Ghezuntertoit.

–   Si dupa aia, ma intorc acasa, nu conteaza la ce ora…Nu sunt in propriul meu concediu legal de odihna? Imi aranjez un pranz pe cinste, imi fac siesta cu ziarul, fac un dus prelungit, trag un pui de somn si cand se face ora patru, dau vreo doua telefoane. Am un prieten la Holon si o ruda la Ierusalim, mai schimbam o impresie, mai un banc acolo, ma simt ca dictatorul din Bermude…

–   Ai, ai, ce mult te invidiez!

–   Seara, continua Menase, am de gand sa ma port ca un nabab…O sa ies in centru si o sa-mi cumpar un falafel bine ardeiat. Bineinteles ca nu chiar in fiecare seara. Alta data o sa iau seminte de floarea soarelui prajite si sarate… Poate o sa intru chiar la un cinematograf, ca nu am mai fost de vreo doi ani. Am de gand sa ma simt ca emirul din Paris.

–   Doamne, cat te invidiez! aproape striga domnul Ghezuntertoit.

–   Asculta, domnule! se trezeste in sfarsit Menase. Inteleg ca ma invidiezi dar, la urma urmelor, ai putea si dumneata sa-ti permiti asa un lux ca mine. Mai lasa naibii, pentru o vreme, afacerile si speculatiile financiare, ia-ti si matale doua saptamani libere si fa-ti de cap. Cine te impiedica?

–   Ehei, zice Ghezuntertoit, tie ti-e usor sa vorbesti… Si ce sa fac cu excursia in Orientul indepartat, pe care am platit-o? Numai cand ma gandesc ca n-am sa ma pot scula cand vreau, sa ma plimb in pijama, sa citesc ziarul si sa dau telefon la Botosani sau la Ierusalim, imi vine sa plesnesc de necaz. Asa-i viata! Unii au toate satisfactiile posibile si altii se chinuiesc pe drumuri ca niste comis voiajori. Unde esti tu, Dreptate Sociala!?

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Să rîdem, totuși (1). Cu Dorel Schor

  1. Ion Fercu zice:

    🤗😁⛄️

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mihaela Grancea zice:

    Nu stiu daca in aceste vremuri mai mege faza cu carjele…dar, sa nu provocam destinul!

    Apreciat de 1 persoană

  3. vasile jurje zice:

    Un umor fin, felicitări Dlui Dorel Schor

    Apreciat de 1 persoană

  4. vasile jurje zice:

    Un umor fin. Felicitări Dlui Dorel Schor pentru toate materialele care îmi descrețesc fruntea.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.