Jurnal de pîrît (4). Gînduri despre onoare

Cum nu sînt evenimente pe frontul juridic și nici nu cred să fie o bucată bună de vreme, mintea dă ocol în jurul situației, poate cu speranța să o înțeleagă… Poate o va înțelege în cele din urmă. Pe lîngă micul meu eseu, voi atașa și un link spre un articol al scriitorului Cezar Straton, din Monitorul de Suceava, care, fără să fi existat vreun schimb de opinii între noi, pare să se intersecteze cumva cu gîndurile mele. Ce coincidență benefică! Textul lui CS are avantajul că este probabil mai puțin subiectiv decît este, prin firea lucrurilor, al meu…

 

Jurnal de pîrît (4). Gînduri despre onoare

 

În viața asta, deja atît de lungă încît uneori mă plictisește – noroc că există muzica, cîțiva prieteni, cărțile, dragostea și alte cîteva lucruri – am avut parte de multe plecări și renunțări. Am înregistrat vreo douăzeci de demisii și mai multe refuzuri de a beneficia de privilegii. În toate ocaziile acestea am avut de pierdut, cel puțin în conformitate cu gîndirea comună, care, uneori, nu s-a ferit să mă eticheteze drept prost. Din punctul de vedere comun, gîndirea comună are dreptate! Prin acele gesturi am pierdut poziții, am pierdut avantaje și chiar privilegii, am pierdut adesea și bani. Voi da mai la vale și cîteva exemple, ca să se vadă că, măcar din punctul de vedere al gîndirii comune, am pierdut mult. Doar că toate acele gesturi au fost făcute din motive de principiu și în raport cu valoarea la care țin mai mult decît la libertatea personală, mă refer la onoare. Și, cu timpul, mi-am dat seama că prin onoare nu cîștigi decît onoare, pentru onoare plătești, cu pozițiile tale, cu bunurile tale existente sau viitoare, cu timpul tău, cu nervii tăi. Majoritatea oamenilor socotesc că prețul este prea mare și preferă să renunțe. Eu cred că, oricît de mare ar fi prețul, el trebuie plătit, dacă chiar ții la onoarea ta.

Între 25 decembrie 1989 și 20 și ceva ianuarie 1990, am făcut parte din conducerea țării, nu într-o poziție foarte înaltă, șeful secției Animare culturală – Tineret, parte a Comisiei culturale a CFSN, condusă de Ion Caramitru. Cînd FSN a anunțat participarea la alegeri, lucru pe care l-am auzit seara la TVR, deși fusesem toată ziua în sediul puterii politice!, am demisionat, au făcut-o și alții, nu foarte mulți, cei mai mulți au preferat să-și amenajeze viitorul. Mie mi s-a părut un gest de onoare să plec dintre niște mincinoși, care afirmaseră că nu sînt decît o putere provizorie. Dar, poate mai mîndru sînt că am condus România pe banii mei! Fiind ieșean, am făcut naveta spre București luna aceea. Cum am plecat precipitat, am lăsat în birou toate actele privind cheltuielile mele cu drumul, cazarea, mîncarea etc. Noi conduceam țara, dar nimeni de acolo nu știa cum se decontează cheltuielile. Asta e, patria să fie sănătoasă!

Cînd a apărut legea aceea cu avantaje pentru „revoluționari”, tot felul de luptători din ăștia au tras de mine să-mi fac dosar. Ca și în primul caz, este limpede că aveau nevoie de un paravan, așa mai disident. Bineînțeles că am refuzat. Mai întâi, pentru că la Iași n-a fost Revoluție, ci bătaie cu bulgări de zăpadă. În al doilea rând, pentru că tot ce am făcut și am îndurat eu pînă în decembrie 1989, nu am făcut cu gîndul la avantaje, privilegii, statui și decorații viitoare – și mă bucur că nu m-a decorat nimeni vreodată -, ci numai pentru a-mi liniști biata mea conștiință individuală și a nu-mi fi rușine de fiica mea cînd avea să crească și poate să mă întrebe „dar tu ce-ai făcut în toată nebunia aceea?”. Am refuzat prin urmare și am renunțat la o mulțime de avantaje de toate felurile – spații comerciale, suprafețe de pămînt, indemnizație destul de mare, bașca altele. așa, mai pe lîngă lege.

În decembrie 1995, am demisonat, tot din motive de principiu, din Uniunea Scriitorilor, Consiliul acesteia și de la conducerea revistei „Convorbiri Literare”. Puteți calcula și singuri care au fost pierderile în ce privește poziția socială, puterea din lumea literară, salariul etc. Ca să nu mai spun că dacă acceptam să fac un compromis și rămîneam în USR, beneficiam acum de suplimentul de 50% la pensia mea modestă, chiar foarte moderată. Dacă adaug și banii din indemnizația de revoluționar, aș fi ajuns aproape de nivelul ultimului meu salariu, care a fost destul de decent. Cum eu am preferat să fiu de partea onoarei, așa-mi trebuie! Are dreptate și gîndirea comună cînd mă socotește un prost. Cei mai amabili spun că sînt un român atipic. Tot e bine că mă mai socotesc totuși român…

De bună seamă, am avut de pierdut și cînd am demisionat din conducerea Alianței Civice, și din conducerea Județului și a PAC, și din conducerea unei edituri sau din Senatul Universității. Odată, mi s-a oferit o mită uriașă ca să aprob privatizarea unui activ serios subevaluat. M-am amuzat două ore la o cafea cu „negociatorii”, i-am băgat în mamele lor, m-am dus la birou și am respins-o. Mita era uriașă pentru că se știa că nu accept nimic peste o cafea, un pahar de apă, un strugure. Au mers pe ideea că tot omul are un preț. Ei, bine, le-am arătat că eu sînt neprețuit! Nu mai fac socoteli, că s-a spăriet deja gîndul! Nu am făcut rememorările acestea pentru a mă autoglorifica sau a mă da ca exemplu. Despre ce autoglorificare poate fi vorba, doar am recunoscut că sînt un prost! Și cui aș putea servi de exemplu în lumea aceasta a tuturor lașităților, compromisurilor, „do ut des”-urilor? Altul a fost scopul meu, acela de a arăta că viața noastră se poate scurge în tot felul de chipuri. De ce acum? Pentru că o persoană vrea să-și refacă onoarea știrbită pe banii mei, pe care nici nu-i am, probabil și din pricina prostiei mele. Asta înseamnă că vrea de fapt să plătesc cu onoarea mea. Ei, bine, majestate, aiasta nu se poate! Asta nu se va întîmpla nici cu prețul vieții mele!

https://www.monitorulsv.ro/Prin-padurea-de-cuvinte/2019-01-11/Ciudat-adevarul-poate-supara-un-filosof