Jurnal de pîrît (1). Am avocat

Ieri la 10, am semnat contractul de reprezentare juridică și împuternicirea cu un avocat bun și în care am încredere. Nu îi divulg deocamdată numele, să aibă puțină liniște cît consultă măcar dosarul cauzei. În principiu, azi sau mîine, aș putea afla ce anume îmi reproșează exact Domnul filosof Gabriel Liiceanu și editura Humanitas și ce pretenții au de la mine. Vom vedea. Sigur, în primă instanță mă gîndeam să mă apăr singur, dar m-au lămurit mai mulți că nu e soluția bună. În instanță, nu te duci pur si simplu și spui că ai dreptate, asupra acestui fapt trebuie argumentat, trebuie aduse probe, martori etc. Nu te poți autocalifica avocat în cîteva zile! Ai nevoie de cineva care asta face, iar avocatul meu o face de cîteva decenii. Că așa stau lucrurile mi-am dat seama și din scurta discuție pe care am purtat-o ieri. M-a întrebat lucruri la care nu mă gîndisem, mi-a spus care din ideile primite de la prieteni, la comentariile din articolul de  acum cîteva zile sau prin mail sînt aplicabile și care nu. De pildă, nu se poate aplica „cererea în intervenție” întrucît nu am avut cu cei care ar face aceste cereri vreo relație contractuală înainte de deschiderea procesului. Ar putea face astfel de intervenții numai cei care m-au precedat în observațiile făcute de mine, cum ar fi Domnii Dan Radu Rușanu sau Marian Nazat, precum și unii jurnaliști și comentatori care au scris despre asta. Pentru că eu, în cele scrise în cele trei pasaje din interviul publicat aici în luna august, nu am inventat nimic, am scris lucruri spuse și/ sau scrise de alții de zeci de ori și/ sau pentru care există documente. O altă propunere pe care am discutat-o ieri se referă la forme de reacție publică în apărarea libertății de opinie și expresie, eventual pornind de la cazul de față. D-Sa este de părere că nu pot eu împiedica oamenii să-și exercite un drept. Da, cred că așa este, în fond sînt și eu un apărător, acum și un fel de victimă, al acestor drepturi. În sfîrșit, avocatul m-a sfătuit să manifest o anumită reținere în comentarea evoluției cazului, nu are rost să ofer adversarului muniție cu mîna mea. Așa voi face, mă voi limita la prezentarea faptelor și la comentarea lor neutră, cînd este cazul. Sigur că nu pot impune această atitudine și altora, comentatorilor sau autorilor de articole dar, dacă îmi permit, i-aș sfătui să fie foarte atenți, să nu se trezească și ei la cremenal!

Voi posta cînd ca apărea în ediția electronică a revistei Observator Cultural, un interviu acordat zilele trecute lui Ovidiu Șimonca. L-am acordat pentru că Ovidiu nu a dorit să mă provoace, ci să înțeleagă situația, cum a mai procedat în cîteva rînduri cînd a fost vorba despre mine și unele din problemele mele. Îi mulțumesc pentru asta. Îl mai public și pentru că nu încalcă „regula reținerii”, deși aceasta nu îmi fusese încă pomenită! Sînt lucruri care au apărut și în textul publicat pe blog, doar că uneori adîncite sau privite din alt unghi. Sigur, sînt și cîteva efecte de stil, să nu se plictisească cititorii, în fond sînt scriitor, nu contabil, dar nu cred că au un caracter incriminabil!

În sfîrșit, am folosit în titlu formula Jurnal de pîrît pentru a atrage atenția asupra unei anumite asimetrii în modul în care limbajul tratează cele două părți aflate într-un proces civil. În documentele oficiale care anunță procesele și în limbaj juridic curent, cel care deschide o acțiune judiciară este numit reclamant, iar cel căruia i se deschide pîrît. Primul sună oficial și pare să acopere sensul că are și dreptate, cel de-al doilea sună aproape peiorativ și pare a fi vinovat chiar înainte de a începe judecata. Dacă se păstrează termenul actual pentru inițiatorul acțiunii, atunci partea cealaltă ar trebui să capete numele de reclamat, care are mai puține conotații negative decît cel actual. Dacă nu e poate renunța la termenul actual, este limpede că partea cealaltă ar trebui să poarte numele de pîrător sau pîrîcios. Nu e chestiune pur lingvistică aici, ci una care ține de filosofia actului de justiție. Dacă într-un proces părțile sînt egale, ele trebuie tratate egale și din acest punct de vedere. Nu știu dacă vreun avocat sau un expert în drept civil – și penal la o adică – s-a gîndit la asta, dar cred că ar trebui să se gîndească cu toții. Nu am evocat degeaba aceasta chestiune, ea mi-a adus în minte o puternică dezbatere publică legată de poziția spațială, ca și spun așa, în procesele în care statul era reprezentat de procuror. În ciuda faptului că avocatul și procurorul erau egali în conformitate cu legea, primul era așezat la podium, la aceeași înălțime cu curtea, pe cînd avocatul stătea la înălțimea sălii, mai jos. În acele condiții, era imposibil să nu-l socotești pe procuror superior avocatului, iar lumea chiar așa gîndea. Înțeleg că această situație a fost remediată, cea semnalată de mine e și mai ușoară, nu pretinde  intervenții în construcții, nici schimbare de mobilier!

PS Am evocat textul csre prezenta reacția mea la aflarea știrii că am fost dat în judecată, A fost preluat în foarte multe locuri, iar cititorii sînt mult mai numeroși. Poate că unii dintre Dvoastră nu vreți. știți să căutați în blog, așa că postez linkul către preluarea de azi din săptămînalul ieșean 7 Iași. Mulțunesc Călin Ciobotari.

Proces ciudat la Iași. Liviu Antonesei, dat în judecată de Liiceanu