Rîdem iar! (6). Cu Dorel Schor

Da, da, da, a sosit Dorel Schor cu tolba sa de povestiri umoristice. Ne-a dăruit iarăși trei și îi mulțumim. Cu o ilustrație de la Dl Dumitru Ion referitoare la una din marile noastre bogății lingvistice! Deosebit de proza cu acest nume a lui Dorel, aici cu cuvintele nu sînt devalorizate, ci pur și simplu fie, absente, fie de nerecunoscut, cumva revalorizate!

TOCĂNIŢA DE CIUPERCI

 

 

Sâmbăta trecută am fost invitaţi la prânz de nişte prieteni. Au mai fost câteva familii pe care nu le cunoşteam, oameni foarte simpatici de altfel, aproape toţi ardeleni. Eu despre ardeleni nu ştiu prea multe, exceptând câteva anecdote nostime pe care nu am avut însă curajul să le povestesc. Dar nici nu a fost cazul pentru că gazda, o gospodină de excepţie, aducea fel după fel, numai delicatese gastronomice. Până când a servit o tocăniţă de ciuperci.

– Cu ciupercile trebuie să fim prudenţi, a spus unul din invitaţi. Există ciuperci comestibile şi ciuperci otrăvitoare.

– Lasă, domnule, l-au întrerupt câteva doamne. La noi nu există ciuperci otrăvitoare pentru că le cumpărăm împachetate de la supermarket. Toate sunt şampinion de cultură…

– Adevărat, a acceptat invitatul, dar vreau să vă povestesc un caz petrecut cu nişte prieteni de-ai mei, mari amatori de natură. Ei s-au plimbat prin pădure şi deodată au văzut o mulţime de ciuperci.Sunt bune de mâncat, a decis amicul meu care e biolog şi se pricepe.  Au cules ciupercile, s-au întors acasă şi soţia a preparat din ele o mâncare grozavă. Culeseseră aşa de multe ciuperci că le-a ieşit o oală plină, aşa că au mai chemat la cină şi nişte vecini… Ba au mai dat să mănânce şi pisicii!

– Să nu spui că pisica s-a îmbolnăvit…

– Să vedeţi, după vreo jumătate de oră au constatat că pisica dispăruse. S-au dus s-o caute, mâţa se retrăsese într-un cotlon şi se zvârcolea săraca, să-şi dea duhul, nu alta..

– Aoleu !!

– Nu vă mai spun că imediat s-au urcat cu toţii în maşină şi s-au prezentat la spital, la urgenţă. Au relatat cazul şi imediat li s-au făcut spălături stomacale, o plăcere… Li s-au făcut injecţii şi au rămas câteva ore sub supraveghiere… Apoi. când s-au simţit bine, au revenit acasă şi au căutat pisica.

– Era moartă, săraca.

– Dimpotrivă, a precizat povestitorul. Pisica fătase şase pisoi, de aia se răsucise săraca… Iar ciupercile au fost foarte bune şi a doua zi.

Atunci am considerat că e cazul să le povestesc o întâmplare petrecută pe strada mea. Un prieten de-al meu, stomatolog, a venit odată acasă de la cabinet şi i-a spus soţiei, uite ce ţi-am adus, nişte ciuperci proaspete, din soiul ăla care e trimis la export. Am un pacient care lucrează la o fermă experimentală… Soţia lui s-a bucurat grozav şi a pregătit din ciupercile alea un adevărat festin. Au mâncat ei, fiica cu ginerele şi încă o pereche pentru care aveau obligaţii. Ba, la un moment dat, doctorul i-a dat şi câinelui să guste.

Au mai stat ei de vorbă vreo jumătate de oră şi, de-o dată, a sunat cineva la uşă, un vecin probabil şi le-a spus pe un ton grav: câinele vostru e mort! Să vă spun ce a urmat? Doamna gazdă a leşinat, musafirii s-au ridicat speriaţi şi indignaţi, fiica era să avorteze,,, Numai ginerele a întrebat cu voce mică: A murit? Adică cum a murit? Şi vecinul a spus: L-a călcat o maşină! Nici nu am ştiut că îl iubeaţi chiar atât de mult!!

Interesant este că ardelenii nu au râs…Şi nici nu s-au mai atins de tocăniţa de ciuperci.

 

 

 

APROPO…

 

 

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Domnul Gurnişt a presupus, pe bună dreptate, că duduia e vreo rudă care se simte ca acasă, în timp ce Marcu e plecat la lucru, Dar nu era aşa, Marcu nu era plecat nicăieri, dimpotrivă, era foarte prezent şi întreba din baie cine a venit şi ce vrea. Apoi a apărut cu un obraz bine  săpunit şi cu unul nu, era foarte bine dispus şi i-a spus omului:

– Intră, intră, faceţi cunoştinţă, Leopold! Şi Raimonda!

Leopold i-a întins femeii mâna, a zâmbit descumpănit şi s-a retras strategic după câteva momente, în timp ce Marcu, n-o să mă credeţi, tră- lă- lăia o melodie, iar Raimonda l-a condus amabil la uşă şi i-a spus „Mai treceţi pe la noi!”.

Ei, nu! Că asta chiar că era prea de tot…

Doamnele din bloc au analizat situaţia, dentistul Kleinergrois s-a exprimat, ca specialist, că ceva s-a întâmplat cu vecinul şi prietenul nostru şi că trebuie de văzut neapărat care ar putea să fie cauza. Abia marţi, acum câteva zile, lucrurile s-au elucidat. Marcu, la fel de elegant şi de bine dispus l-a întâlnit în lift pe Menaşe şi i-a spus:

– Ştii că mă însor? După aproximativ un veac de singurătate, am decis să mă însor…

Şi Leopold, care fusese martor la ce i se întâmplase lui Marcu pe data de unsprezece, a declarat: „Nu v-am spus eu că a căzut în cap?!”.

 

 

 

DEVALORIZAREA CUVINTELOR

 

 

Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.

– E o catastrofă! îmi spune ea nervoasă. De două săptămâni şi mai bine ascensorul nu opreşte la etajul meu.

– Nu!? spun respectuos. Cum se poate?

– Uite că se poate… Sunt obligată de fiecare dată sau să urc pe scări, sau să ajung la etajul doi şi apoi să cobor un etaj. O catastrofă!

 

Intru la băcănie şi tocmai surprind o discuţie înflăcărată între vecinul meu Nasgâtaşvili şi o femeie grasă, cu bigudiuri.

– Este aproape nouă şi încă nu au adus iaurt degresat unu virgulă cinci la sută, spune femeia cea grasă. Nu ştiu cum e in altă parte, dar la noi în cartier aprovizionarea nu e normală. E absolut anormală!

– Nu e normală? întervin eu.

– Absolut, spune Nasgâtaşvili, care e de acord cu femeia. La ora asta să nu aibe iaurt degresat? Dacă întrebi la concurenţă, precis că aveau iaurt  degresat încă de dimineaţă. Aici e probabil mai proaspăt, din moment ce încă nici nu l-au adus…

 

– Auzi, îi povestesc lui Boris Israelovici Glazpapier, avem un vecin, nu spun cine, care pe vremurile astea de instabilitate, când laptele se scumpeşte şi de carne nici nu vreau să pomenesc ca să nu le amestec în aceaşi propoziţiune, ei bine, vecinul nostru nu mai poate dacă într-o zi n-o să mănânce iaurt degresat unu virgulă cinci la sută…

– Fantastic! exclamă Boris Glazpapier. De asta ni se duce economia de râpă, de asta nu putem opri degringolada şi colonizările inutile. Dacă unii, fără pic de ruşine, se gândesc numai la propria lor persoană, la automobile de lux, la apartamente cu piscină, la iaurt unu virgulă cinci la sută…!

– O clipă, spun, dar iaurtul…

– Dă-l încolo de iaurt, strigă Boris Glazpapier. Eu sunt un om al muncii, nu fac mofturi pentru unu virgulă cinci la sută, ţi-am dat numai un exemplu, unde duce iresponsabilitatea.

 

Mă întâlnesc din nou cu doamna Brodiciche în lift şi îi spun:

– Am auzit la radio că sunt inundaţii în Bangladesh cu mii de victime… Un avion cu peste două sute de pasageri s-a prăbuşit în jungla sud – americană şi pădurile din Portugalia au luat foc…

– Da!? zice ea. Ştii că liftul tot nu opreşte la etajul meu? O catastrofă!

Îl întâlnesc pe vecinul Nasgâtaşvili.

– Un tip din Brazilia a împuşcat opt femei fără nici un motiv, îi spun. Doi nemţi s-au aruncat de la ultimul etaj pentru că au pierdut la curse, un tip n-a mâncat patru luni pentru că …

– Lasă asta, spune Nasgâtaşvili. Ştii că nici până la ora zece nu au adus iaurt degresat? Situaţia asta nu e normală!

Mă întâlnesc cu Boris Israelovici în staţia de autobuz.

– Au trimis o rachetă în direcţia planetei Saturn, îi spun. Ce zici?

– Aştept de un sfert de oră şi nu vine nimic, îmi răspunde. Formidabil… Ce lume! Ce lume!