Liviu Antonesei – Intelectualii publici după 1990, un interviu


Este un interviu lung, poate prea lung, dar nu l-am acordat unei publicații, ci Doamnei Miruna Fântânescu, pentru o teză de doctorat dedicată rolului intelectualilor publici în perioada de după 1989, desigur și cu rădăcini în perioada anterioară. Cred că DSa mi-a pus întrebări bune, care m-au stimulat, și cred că am reușit să spun cîte ceva…

 20180707_160729

Interviu cu Liviu Antonesei

M: Cum ați defini o elită intelectuală? A existat una după 1989? Care ar fi reprezentanții acesteia și cum sunt selectați? Ce face o elită intelectuală?

A: Pentru mine, ani de zile, intelectualul era, în tradiția lui Camus persoana care spune ”nu” tuturor aberațiilor de orice fel dintr-o societate, nu numai celor politice și care se opune acestora. Când eram student mi-am nuanțat asta pentru că am dat peste un interviu a lui Michel Foucault din 1967 în care acesta spunea: ”eu știu acum ce este  un intelectual, adică un individ cerebro-spinal; să ai mintea atât de plastică cât este posibil și coloana vertebrală atât de dreaptă cât e necesar”. Această definiție găsită în studenție nu  am părăsit-o nici acum; atât pe prima mea carte de eseuri, cât și pe blogul meu este motto-ul. Asta cred că este un intelectual. Ca să detaliez puțin ce înseamnă asta: creierul este cel cu care vii, este atât de suplu cât este posibil prin datele tale genetice și prin educația de care beneficiezi de-a lungul diverselor vârste; în schimb, coloana vertebrală trebuie să fie dreaptă  atât cât este necesar. Aici este alegerea ta, deci caracterul nu mai este un dat genetic, influențat de educație, ci este un act de voință. Asta este definiția, în asta cred și în acest fel voi judeca intelectualii publici din 1990 încoace, dar și pe cei dinainte.

Dacă a existat o elită intelectuală după 1990? Sigur că a existat. A existat o elită intelectuală și înainte de 1990, era normal să nu dispară și o parte din elita dinainte de 1990 să se metamorfozeze și sigur că s-a extins. Au apărut nume noi, au apărut noi orientări, gândirea și opțiunile erau libere, s-a diversificat, dar dacă ar fi să facem un model pentru elitele intelectuale de la începutul anilor 1990 vom găsi două tipuri: pe de o parte erau cei de opoziție, sau independenți așa cum își spuneau ei, dar nu erau așa, că aveau opțiuni împotriva puterii așa cum aveam și eu, și pe de altă parte erau ceilalți care spuneau că intelectualii nu trebuie să facă politică, dar li se toceau pingelele la Cotroceni, fiind pro-iliescieni precum Sorescu și mulți miniștri ai culturii din zona intelectuală de mai târziu. Acestea erau cele două orientări la nivelul elitelor intelectuale din 1990. Sigur că prima era structurată îndeosebi la București la GDS și Revista 22, la revista „Acum”, a lui Stelian Tănase, în multe reviste intelectuale și literare, cum în teritoriu era în special în jurul revistelor, aici fiind ”Convorbiri literare” pe care am condus-o până în 1995 și care, deși se chema literară, era foarte politizată când am plecat și mi-am dat demisia din Uniune și din lumea literară organizată; de pildă, noi publicam acolo articole de atitudine, publicam traduceri interesante din Zinoviev, traduceam ”Cetatea totală” a lui Dumitrescu Zăpadă și tot felul de lucruri care să ne ajute să înțelegem puțin trecutul și poate, în ceas bun, și prezentul. În general revistele Uniunii Scriitorilor au fost de opoziție, și asta nu numai cât a fost Dinescu șeful Uniunii, ci și mai târziu când era Ulici. Chiar era amuzant la un moment dat când revistele intraseră în criză economică, primeau ajutor de la Guvern, iar Roman spunea că „noi ne plătim opoziția” și într-un fel așa era. Asta e ciudat pentru că noi scriam nu numai anti-Iliescu, ci și anti-Roman. Ăsta mi s-a părut un episod interesant din istoria intelectual-politică din 1990 încoace. În continuare sunt finanțate, dar nu prea mai au angajamente politice, decât foarte discrete și rare pe când atunci era un fenomen de masă la revistele Uniunii și a altor reviste.

M: Exista o libertate foarte mare de a scrie politic?

A: Singurul episod de cenzură pe care îl știu a fost în ianuarie  1990, când am intrat în greva foamei, a fost cenzura tipografică. Tipografiile care pe atunci erau numai de stat nu aveau timp să tragă revistele de opoziție pentru că trebuiau să tragă ziarele FSN-iste și atunci noi cu Convorbirile săream din schemă. Și atunci s-a făcut o grevă a presei, care era o grevă japoneză, iar mai apoi eu am intrat în greva foamei. După 7 zile de greva foamei, am intrat în discuție cu Pleșu la telefon, am fost chemat și mi-a spus că greva foamei dăunează, iar eu i-am răspuns că voi înceta în momentul în care încetează cenzura tipografică. A dat ordin la telefon de față cu mine, am mai stat 3 zile în greva foamei, ca să fiu sigur, după care am ieșit și nu am avut probleme cu cenzura tipografică care, totuși a mai funcționat într-o formă. Era fosta revistă studențească „Opinia studențească”, care după 22 decembrie avea să genereze ziarul ”Monitorul de Iași” din care au scos articole, funcționând ca în timpul cenzurii antonesciene- au lăsat spațiul gol și titlul articolului la solicitarea redacției, pentru a se ști ce s-a scos. Asta a durat puțin, întâmplându-se la sfârșitul lui 1989 și începutul anului 1990. În ce privește implicarea, au fost zeci de scriitori care au trecut la editoriale, nu numai din generația mea, dar și Manolescu scria editoriale, Alina Mungiu la fel, ea fiind scriitoare la origine. Cam toți eram, iar cei care nu, toceau pingele la Cotroceni, în frunte cu Simion. Acesta inventase în replică la Alianța Civică, Societatea de mâine.

M: Cumva, după 1989, odată cu reapariția partidelor istorice și cu înființarea de noi partide, toată intelectualitatea românească se poziționează la  dreapta și se auto-proclamă de dreapta pentru că în acel moment stânga însemna Iliescu și eșalonul doi al fostului Partid comunist.

A: Aici a fost marea greșeală de miză a elitelor intelectuale din 1990; au luat plasa anticomunistului post-comunist. Anticomunismul de ziua a 7-a, anticomunismul de ora 25. De fapt, miza din 1990 nu era comunismul sau anticomunismul. Eu însumi am făcut mitinguri cu 20.000 de oameni împotriva neo-comunismului. Nu era vorba de neocomunism, toți erau puși pe furat și dacă suntem în starea în care suntem acum, e și din cauza intelectualilor care au avut o miză greșită. Dincolo de Iliescu, de securiști, ei puneau mâna pe resurse, transferau resursele publice în resurse private în general ilegal sau în marginea legii. Asta s-a întâmplat la începutul anilor 1990, așa s-au clădit averile post-comuniste. Eu cred că ne-au și dus cumva pe linia aia; noi duceam o luptă ideologică, iar ei duceau o luptă economică, și noi nici măcar nu băgam de seamă ce se întâmplă. Când ne-am dat seama era târziu, majoritatea resurselor erau transferate în mâinile unor foști activiști de rangul II, de securiști. La SAFI, la Vântu, toți șefii de filiale județene, inclusiv la  filiala Iași care era aici, erau colonei, iar în staff-ul central al lui Vântu erau mulțime de colonei. Să ne gândim apoi la Caritas care a fost o bună afacere de acumulare primitivă de capital. Acolo au câștigat clujenii pentru că au fost primii, dar pe lângă asta, au câștigat o mulțime de securiști, de parlamentari, de alți activiști cărora li se duceau cu valizele banii la București. A fost cea mai strălucită schemă piramidală din istoria României. Sigur că nu e comparabilă cu cea americană din 2009 când era vorba de 60 de miliarde de dolari, dar bănuiesc că în ansamblu și în Caritas vorbim de măcar un miliard de dolari.

M: În zona intelectuală, academică, publicistică a scriitorilor, cum s-a  manifestat această nouă îmbogățire, trecerea aceasta la noul sistem? Cine a avut mai degrabă de beneficiat?

A: Acum e limpede că au beneficiat cei care au marșat cu puterea, în primul rând cei care au marșat cu prima putere FSN-istă până prin 1996, toți ajungând miniștri, au ajuns cumularzi și aici ne gândim la Simion care primea din șase surse publice bani. E un exemplu, dar sunt o mulțime pe linia asta. Să ne gândim la Liiceanu care era de opoziție, dar a primit cadou fosta „Editură Politică” cu tot ce avea aceasta în patrimoniu, inclusiv titluri cumpărate pentru că chiar „Editura Politică” publica „în Idei Contemporane” și cărți occidentale mai cenzurate. Să nu uităm că Liiceanu, în timpul regimului Băsescu a fost scutit de două ori de datorii, dar în general cei care au fost de opoziție, au fost perdanți. Eu nu am fost perdant, numai că m-am folosit pe mine ca firmă. La un moment dat aveam 5-6 surse de venit, în afară de cel de la Universitate, pentru că țineam rubrici și făceam emisiuni de radio sau de televiziune, mă exploatam la maxim. De aia am dus-o bine cam tot timpul, m-a costat, nu am avut absolut nimic de-a gata, exceptând o bursă de la Soroș în 1990 la Paris, iar totul a fost muncit. Mai sunt cazuri, acum nu vreau să par că sunt o excepție, dar în ansamblu, cei mai mulți din opoziție au fost perdanți. Unii au recuperat cumva în 1996 niște sinecuri, poziții, dar nu mare lucru. La începutul anilor 1990 era mai ușor, apele erau total amestecate, se putea întâmpla orice, apărea oricând un Julien Sorel.

M: Cum apare Alianța Civică? V-ați grupat în jurul ideii lui Nicolae Manolescu?

A: Ideea nu a fost a lui Manolescu, ci a Anei Blandiana. Au fost alegerile sinistre din duminica orbului, mai 1990. Eu am fost în puterea provizorie până când Frontul a declarat participarea la alegeri și atunci am demisionat. M-am întors la Iași și m-am ocupat de organizarea de mitinguri împreună cu câțiva tineri de la o societate care se chema ”Agora”. Cu câțiva studenți sau absolvenți de facultate, adunam 6, 10, 15 mii de oameni și mi se părea că starea de spirit e anti-FSN-istă, în Iași cel puțin, județul avea numai jumătate de populație urbană. Un moment de îngrijorare a  fost martie 1990 când am văzut vreo 40.000 de ieșeni adunați la Iliescu care a venit la Iași în campanie electorală, moment în care a apărut și vorba ”Iliescu apare, soarele răsare”  pentru că plouase înainte, iar cum a apărut el ploaia s-a oprit. Deci mai mulți oameni decât adunasem eu vreodată la mitinguri. Atunci a fost un moment de îngrijorare, nu credeam că nu va câștiga Iliescu și FSN, dar credeam că vor ieși rezultate mai echilibrate decât au fost: Iliescu a avut peste 80%, FSN peste 70%. În momentul ăla mi-am dat seama că partidele istorice sunt slabe și că trebuie cumva ca societatea să sprijine opoziția organizându-se. Un grup de inițiativă a pornit de la Blandiana, la care m-am asociat și eu și alți foști disidenți anticomuniști și am creat Alianța Civică. Pe 15 noiembrie, când s-a anunțat public crearea Alianței Civice, când în România liberă erau prima pagină cu fondatori, eu eram cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la Paris. Eu eram un june poet, dar ei erau niște oameni trecuți prin viață, și plângeam toți trei în studioul Europei Libere de la Paris. Știu că a fost un miting la Iași mai mare decât cele pe care le organizam eu, cu 20.000 de ieșeni în absența mea. M-am întors, am fost în conducerea Alianței Civice ca vicepreședinte și președinte aici în județ, am demisionat în 1992 pentru că eu am crezut că Emil Constantinescu este o soluție proastă pentru președinție și că Manolescu ar fi fost o soluție mai bună. Blandiana l-a impus pe Emil Constantinescu, iar în acel moment am demisionat, dar am făcut campanie pentru el, pentru că era candidatul nostru și  l-am sprijinit cât a fost președinte și eu eram șeful județului. O dată era să facă o prostie – în comisiile județene de combatere a corupției băgase judecători-așa că l-am contactat și i-am spus că acolo ar putea pune procurori, dar nicidecum judecători. Și a înțeles. Atunci a fost singura dată când am putut vorbi cu el, după aia mă blocam în Dorin Marian care, după părerea mea, a fost funest pentru președintele Constantinescu. L-am sprijinit pe președinte până în momentul în care a declarat că iese din joc și că l-a învins Securitatea. Ori asta nu se face, trebuia să candideze indiferent dacă nu câștiga.

M: Înainte de 1989 a existat o disidență, o rezistență prin cultură sau mai degrabă erau forme tolerate de regim? De exemplu, cum era Cercul de la Păltiniș.

A: ”Tolerat” e un fel de a spune. Noi, grupul de la Iași în 1983 am fost anchetați câteva zeci de oameni, inclusiv studenții din preajma noastră, anchetă pe care, teoretic, ar fi terminat-o în septembrie și văzând dosarul de CNSAS am văzut că după ce s-a terminat eram mai urmăriți decât înainte. Aici au fost exprimări clar politice, nu ca la Păltiniș; Dan Petrescu și eu. În octombrie a apărut apelul împotriva realegerii lui Ceaușescu semnat de 17 persoane printre care eu, Dan Petrescu, doamna Cornea, soții Sâmpălean de la Cluj și naționali precum Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, deci există o națională, chiar dacă mică, dar care conținea nu numai intelectuali, ci și muncitori. Sigur că ne-au făcut zob, am fost arestat la domiciliu până pe 22 decembrie dimineață, arestat în sens că eram supravegheat fără să mă notifice, dar pentru că făcusem o pneumonie în urma unei ședințe, cu mașina Securității mă lăsau să merg cu mama la medic întrucât stăteam cu părinții pe atunci, dar la Dan Petrescu era mașina Securității în poartă și pentru că era frig, trăseseră curent electric de la stâlp și aveau un calorifer înalt cu care se încălzeau. E interesant pentru că în 1983 nu consideram că fac politică, dădeam fitile în articole, dar liber am vorbit tot timpul pentru că adoptasem zicala lui Mihai Botez 1„mă supun, dar spun”, dar a fost o exprimare politică. Grupul de la Păltiniș, era un laborator intelectual.

M: Imediat după 1989 foarte mulți dintre intelectualii care sunt acum prezenți în spațiul public se legitimează ca fi fost disidenți, că au rezistat prin cultură.

A: Pe 22 decembrie, când împreună cu Dan Petrescu și Tereza Petrescu Culianu ne-am dus să redeschidem Radioul Iași care fusese închis cu 2 ani înainte, Tereza a avut o vorbă foarte adevărată: „vezi Liviu, puțini am fost, dar mulți am rămas”. Deci au apărut atâția anticomuniști, aveai impresia că tot poporul a luptat în subteran. Și-au inventat oamenii biografii, dar dacă luăm strict după evenimente, după documente, vedem că după 1977 îl avem pe Goma, avem Sindicatul Liberal al Oamenilor Muncii din România, avem Mișcarea minerilor și avem cazuri de disidență intelectuală izolată precum Doinea Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Grupul de la Iași, care am fost cei mai numeroși. Pe cei care și-au inventat biografii nu îi condamn, poate în sinea lor chiar erau anticomuniști. Când a fost la adunat semnături pentru apelul împotriva lui Ceaușescu pe care Dan Petrescu l-a gândit din august, doamna Cornea a dat semnătură anticipată și pe a celor doi clujeni, dar a apărut în octombrie pentru că a durat adunarea semnăturilor întrucât am dorit să fie peste zece, eu am stat de vorbă cu cincizeci de persoane, dar niciunul nu a vrut; toți aveau motive diverse: unul era bolnav de stomac, altul avea copii. Pe de altă parte, remarcabil este că nu am adunat semnături, dar nici nu m-a turnat nimeni, ceea ce e un semn bun, că tot avem faimă de popor de turnători.  Am avut parte de gesturi de solidaritate incredibilă după ce a apărut semnătura și am căzut la pat cu pneumonie, o doamnă în vârstă, soacra unui fotbalist pe care părinții mei o știau întrucât mama o asistase la naștere pe soția fotbalistului, mi-a adus un binoclu de război Zeiss ca să îi văd pe cei care mă urmăresc. O femeie în vârstă din cartier a  venit, a sunat la ușă și a început să plângă văzând că trăiesc; ea auzise la cozi că murisem. E drept că la Europa Liberă a dat ceva unde s-a exagerat urmărirea mea cu mașina, că am fost bătut, dar nu e așa. M-au fugărit, eu am marșat și am făcut scandal, dar având o viroză, s-a complicat și am făcut pneumonie. Nebunia e că m-am speriat atât de tare de incident încât atunci când m-am întâlnit cu o prietenă și un securist a venit și a spus „lasă femeile în pace”, aceasta, jos pălăria a spus „Golanule, cine ești? De ce te iei de oameni pe stradă?”. Îmi era frică să merg acasă singur, fiind condus câțiva kilometri de ea, de Sorin Antohi și de un profesor de germană care își făcuse acte de plecare definitivă din România. Nu am vrut să urc în autobuz pentru că îmi era frică să nu îmi bage ceva în buzunar și să îmi însceneze ceva penal. A doua zi am făcut o adresă către conducerea institutului și a universității în care am cerut protecție, penru că incidentul se întâmplase în urma întâlnirii cu conducerea institutului, pentru că după ce a ieșit scandalul am fost convocat la o discuție în care încercau să mă convingă să îmi retrag semnătura; am spus cele trei motive pentru care nu îmi retrag semnătura, unul din ele este că dacă cineva și-o retrage, înseamnă că s-au făcut presiuni, la care rectorul și directorul meu au spus că ei nu fac presiuni, fiind clar că discuția era înregistrată pentru că după ce am plecat am avut parte de incidentul cu mașina care mă fugărea. Eu purtam deja sare și o șurubelniță în buzunar pentru autoapărare. Și i-am zis că eu sunt un poet, mă plimb și mă inspir de la natură, și a scos niște cătușe și l-am întrebat dacă la femei tot așa se prezintă, am luat-o la fugă pe străzi.

M: După 1989 care era scopul acestor intelectuali publici care apăruseră în spațiul public? Doreau într-adevăr să facă o schimbare de mentalitate, doreau să aibă acces la mai multe resurse?

A: Eu sunt convins că cea mai mare parte dintre ei erau de bună credință; acum că unii aveau și agendă ascunsă, e altă treabă, dar cei mai mulți chiar voiau să schimbe ceva. Eu țin minte cum eram eu: în primele zile după 22 decembrie foarte multe scrisori veneau la Opinia studențească unde scriam atunci, ca să se facă un partid și am dat o declarație în ziar în care am spus că eu nu vreau să intru în politică; singurele lucruri care mă interesează sunt activitatea civică și cea profesională, de scriitor. Și de aia am făcut mitinguri, de aia am intrat în Alianța Civică, iar la intrarea în partid mi s-a forțat mâna în sensul că a venit Manolescu la Iași, mi-a arătat o zi orașul de parcă era al lui și nu al meu și a încercat să mă convingă să intru în partid. În 1992, condusesem la victorie candidatul PAC la primăria Iași și majoritatea în consiliu. Dorința lui era să mă ia în partid ca să îmi dovedesc eficiența aici. Culmea, atunci când s-a făcut partidul, am fost pentru, dar nu am intrat în el, am lucrat și la documentul de înființare al partidului cu Stelian Tănase, dar nu am vrut să intru. Ce a obținut de la mine atunci a fost să mă gândesc o lună; nu trece această lună și mă trezesc cu frații Vacariu de la Alianța Civică, ulterior PAC, cu cererea completată, eu trebuind doar să o semnez. Într-un moment de slăbiciune am semnat-o și din acel moment am devenit liderul filialei, am condus PAC-ul la o victorie istorică în județ și m-am trezit președinte de consiliu județean, ceea ce nu am vrut. Cei de la Ziarul de Iași m-au bătut la cap să gestionez victoria până la capăt. Am acceptat dintr-un singur motiv: era un acord de guvernare, PAC-ul avea cele mai multe locuri, dar ca să faci o majoritate trebuia Convenția, PD-ul. Nu se acceptau unii pe alții, singurul acceptat de toți eram eu, iar după o săptămână am acceptat, am stat doi ani jumătate, între timp am făcut diabet, dar am fost un președinte  bun făcând exact ce trebuie, am adus inovații, am întinerit aparatul.

M: Ați simțit vreun fel de presiune politică din partea celorlalți?

A: În mod neașteptat, nu. Teoretic, după calcul eu trebuia să iau 25 de voturi, cu două mai mult decât era nevoie; am luat 27, în condițiile în care doi oameni de la noi au trădat. În Consiliul Județean, mai puțin în prima ședință de consiliu când mi-au respins rectificarea de județ, au votat în unanimitate. Aveam putere de convingere, dar nu eram deloc politizat, chiar eram președintele întregului județ. Am ajuns atunci la conflicte cu Constantin Simirad care dorea ca la redistribuire să îi dau grosul Iașiului, nu comunelor. Venea câte un primar la mine și îmi spunea că are o problemă, iar eu îl sunam pe directorul economic pentru a vedea dacă găsim bani. Când îl sunam pe Tiberiu Brăilean, directorul economic, primarul îmi spunea că e de la PSD. În schimb la ședințe de redistribuire, de rectificări aveam probleme cu ai mei, țărăniștii voiau tot la ei. La un moment dat, unul mi-a propus o deturnare de fonduri. În schimb nu aveam probleme cu doi de la PSD, rectorul de la Politehnică și cel de la Medicină care știau ce e un buget și înțelegeau ce gândesc eu și că e mai bine așa. Am avut probleme într-un singur moment, când a fost vorba de fixarea așa-zisei capitale a regiunii de nord-est, de fapt era sediul agenției de dezvoltare regională, când toți ceilalți, când Iașiul era cel mai potrivit, au votat Piatra-Neamț, toții fiind de la PSD. Și au făcut o greșeală pentru că în toți anii cei mai mulți bani europeni i-a luat Iașiul. Ei veneau la Iași să își facă dosarele, a fost o ambiție politică idioată. S-au autosabotat, intrând în cheltuieli suplimentare cu toate deplasările la Iași.

M: Se termină primele două mandate ale lui Ion Iliescu, în 1996 candidează Emil Constantinescu, ajunge președinte cu o mare susținere populară și cu mari speranțe mai ales din partea intelectualității și cu toate astea eșuează în proiectul său de reformare. Ce s-a întâmplat?

A: Eșuează pentru că nu a avut într-adevăr oameni buni alături. Chestia cu 15.000 de specialiști s-a dovedit o speranță; nu că nu ar fi existat, dar nu a știut să îi găsească. Totuși, să nu uităm că sunt și niște merite ale guvernării Constantinescu: datoria pe care o lăsase PSD-ul când a părăsit puterea, ce cheltuieli a făcut guvernul Văcăroiu dacă ne gândim numai la propagandă, datoria externă, riscam incapacitate de plată, guvernarea Constantinescu a reușit să o plătească, ceea ce e remarcabil. Apoi a fost o mare greșeală cu guvernul Ciorbea care făcea ședințe de 14-17 ore, și își scotea miniștrii osteniți de acolo. Nu mă mir că la un moment dat aceștia nu au mai suportat, e explicabil. Culmea, singurul guvern al Convenției care a fost performant este a unui om care mie nu îmi place deloc, Mugur Isărescu,  securist odios, fiind șeful guvernului care a marcat creșterea economică pentru prima dată după 1990. Meritul guvernării Năstase este că nu a stricat asta, creșterea economică, ceea ce m-a cam mirat dată fiind obișnuința PSD-iștilor de a face cheltuieli, în general stânga e mai obișnuită cu cheltuieli decât cu adunatul.

M: În anii 2000, în al treilea mandat al lui Iliescu se produce o mutație în viziuniea acestuia și pentru integrarea în spațiul UE și aderarea la NATO.

A: După 2000 este prima dată când Iliescu folosește termenul „capitalism” în sens pozitiv. Credeam că vorbește altcineva. Probabil că în timpul regimului Constantinescu, atât cât a durat, societatea a evoluat și a simțit. Iliescu este abil, format în școala moscovită care te învăța mecanisme politice, accesul la putere și menținerea la putere. S-a dat cu lumea, lucru care a fost bun pentru că mai întârziam 4 ani cu aderarea la UE și NATO și era păcat. Cred că acesta a fost cel mai bun mandat al lui Iliescu, s-a reluat și creșterea economică datorită guvernului Năstase, un Iliescu cum era cel din 1990-1996 în anul 2000 ar fi fost catastrofal. Așa s-a mai recuperat puțin; asta nu-i aduce vreo admirație din partea mea.

M: Ulterior în 2004 se intră în epoca lui Traian Băsescu care este cu totul atipică.

A: Eu îl știam pe Băsescu dinainte și nu aveam nici cea mai mică încredere în acesta. Avusesem două experiențe directe cu el. Un moment a fost atunci când am preluat aeroportul, i-am spus „accept asta cu condiția menținerii bugetului”; era un buget de un miliard jumătate care mi-ar fi permis să modernizez aeroportul din Iași în 1997, el fiind ministrul transporturilor pe vremea aceea. Momentul în care am semnat acordul și am  preluat aeroportul, dintr-un miliard jumătate, mi-a lăsat 500 de milioane. E drept că altora le-a lăsat doar 250 de milioane. Acela a fost primul contact și mi-am dat seama că aeroportul va întârzia și poate nici nu se va mai termina sub mandatul meu.  Al doilea moment a fost atunci când noi, președinții de județ, care ne vedeam o dată pe lună la reședința unuia, ne-am întâlnit și la Constanța, erau șefii județelor și drumarii, și Băsescu a profitat și a venit acolo să își facă propagandă. La momentul respectiv, eu aveam un drum pe care voiam să îl renovez pentru că era între Iași și Botoșani, fiind clasat ca și drum județean și pe care nu îl puteam face din resurse proprii. La întâlnirea aceea, am stat de vorbă cu el, aveam și contractul adus de șeful drumarilor de la noi, l-am semnat, l-a semnat și el, dar nu avea ștampilă, astfel că mi-a zis să vină șeful drumarilor la București pentru a-și pune ștampila, lucru pe care nu l-a făcut. De aceea nu mai aveam nici o încredere în cuvântul dumnealui, dar nu aveam ce face pentru că în 2000 pe Năstase ajungeam să nu îl mai suport fizic; era atât de des la televizor încât mi se strângea carnea pe mine. Astfel că i-am făcut campanie lui Băsescu și l-am votat ca și cum ar fi răul cel mai mic. Nici nu a câștigat bine, a apărut soluția imorală și am devenit anti-Băsescu total, fiind dintre primii care s-au trezit, amintindu-mi și experiențele nefericite cu acesta. Dacă a marcat cineva negativ România după 1990, a făcut-o mai mult el decât Iliescu întrucât acesta din urmă era condiționat atât de formare cât și de epoca istorică. În 2000. puteai face orice în țara asta, dar Băsescu a ales să facă abuzuri, să luxeze democrația, să cumpere conștiințe, să înceapă cedarea suveranității țării în domenii în care nu era cazul. Poate țineți minte că la întoarcerea din prima vizită de la Washington era cu jurnaliștii în avion și a spus că el „preferă să sugă la licuriciul mare, decât să sugă la licuricii mici” și ”a supt la licuriciul mare” cum o fac și cei de acum, pentru că această tradiție a rămas. Uitați-vă acum  la achizițiile de arme, fără licitație și la preț mare s-au luat rachete proaste, când alea israeliene și-au dovedit eficacitatea în scutul de oțel erau și mai ieftine și acum ne iau și gazele. Ce țară suverană e asta în care ministrul energiei din America convoacă un ambasador? Dacă e convocat un ambasador, Departamentul de Stat o face, nu ministrul energiei care face lobby pentru firmele americane. Deci a inaugurat și tradiția asta nefastă care într-un fel ne pune în dificultate față de Uniunea Europeană în care suntem membri. De aia ne privesc cu destulă suspiciune europenii, nu că eu aș fi un fan al UE. La începutul anilor 1990, am publicat în Revista 22 sau în Dilema un articol care se numea ”Statele Unite ale Americii mari” în care propuneam intrarea României în SUA ca stat asociat ca Puerto Rico și apoi cu drepturi depline. Nu am fost un pro-european convins, ci am fost de nevoie. Până la urmă dacă stau să mă gândesc, singurul avantaj real pe care îl avem din intrare este că nu îți mai trebuie viză, în rest mari avantaje nu văd. Măcar dacă am reuși să avem niște miniștri atât de buni încât fondurile să le luăm, dar când din acestea tu ajungi să iei doar vreo 15%, e jale, când polonezii, în exercițiul financiar anterior au luat peste 100%.

Probabil cea mai mare crimă a regimului Băsescu este transformarea unei părți din intelectualii publici în intelectualii lui Băsescu și în jurnaliștii acestuia. E adevărat că regimul lui Băsescu a venit odată cu debutul crizei din 2007-2008 când presa era în aer; apăruse și presa din noile media care au luat din clienții ziarelor și al publicațiilor pe hârtie, iar intelectualii publici au devenit intelectuali personali, așa cum unii erau ceaușiști înainte de a fi comuniști și intelectuali, așa o parte din foștii intelectuali publici au devenit intelectualii lui Băsescu. Nebunia este alta, nu a fost ceva dezinteresat, toți au primit ceva. L-am pomenit pe Liiceanu care a fost scutit de două ori de datorii la bugetul de stat ceea ce nu s-a întâmplat în cazul niciunei edituri private. Dincolo de chestia necinstită este falsificarea jocului pe piață. Dacă o editură beneficiază de avantaje și celelalte nu, este vorba de falsificarea pieței. Din fericire, nu au putut bate nici Polirom, nici Paralela 45 care nu au beneficiat de astfel de avantaje. Humanitas era pe locul III, iar acum cred că e pe locul IV pe piață.  Andrei Pleșu a beneficiat de ministeriate, el fiind ministru din 1990 încoace, fiind în primul guvern provizoriu. Patapievici era în fruntea ICR-ului care, dincolo de meritele reale, e limpede că a fost și o chestie de într-ajutorare a nucleului mic din jurul acestuia. Ne uităm la cine a fost tradus, cine a călătorit, cine a avut expoziții, nu e greu de făcut asta întrucât datele sunt pe site. Traian Ungureanu este europarlamentar, fiind la al doilea mandat deja. Tismăneanu- anticomunistul oficial al regimului, și nu fac caz de faptul că vine dintr-o familie de comuniști, pentru că fiecare e responsabil pentru faptele sale, nu pentru familie, dar faptele sale nu sunt onorabile, din păcate. Eu am fost prieten cu el până în momentul în care a scris cartea despre Iliescu; am mai avut o rugăminte, și anume să nu îi facă o ediție într-o limbă străină, dar el i-a făcut la Columbia University. În acel moment, am terminat-o și, cu toate astea, după vreo doi ani când mi-a cerut o recomandare pentru universitatea lui, ca să îi dea o medalie pentru merite internaționale, i-am făcut-o și eu, dar și Dorin Tudoran care, la rândul său nu mai vorbea cu el din cauza acelei cărți cu Iliescu. La Volodea Tismăneanu e o nebunie, acesta are calități, dar o parte din opera lui e memorialistică și poate fi eventual material de analiză pentru studiu, o mică parte fiind operă științifică, de istorie și de politologie. El numai lui Constantinescu nu i s-a vândut din motivul că Zoe Petre nu îl plăcea pe Volodea și l-a respins, dar după aceea i-a sprijinit pe toți președinții. Atunci când a venit Iohannis, a început să își ofere serviciile, dar pentru că președintele nu l-a primit, Tismăneanu a început să îl hulească și pe el; acesta e felul lui, îi plac tinichelele, e înnebunit după decorații și titluri; acum i-au inventat un institut, dovadă că nu poate fără astfel de lucruri, dar, din păcate, a distorsionat spiritul public din România cu toate aceste lucruri. De ce am spus asta? Băsescu nu e singurul vinovat; ca să cumperi, trebuie să fie marfă de vânzare, iar jurnaliștii și intelectualii lui Băsescu s-au vândut. Așa că președintele nu e singurul vinovat, el fiind mai degrabă un politician destul de abil pentru a-i putea ieși jocul acesta cu intelectualii care se credeau deștepți și care nu s-au trezit nici la chestii flagrante când i-a preferat pe tinichigii filosofilor, Liceanu nu a scos nici un cuvânt; când a băgat-o pe Elena Băsescu europarlamentar cu 10% din voturile PDL-ului, nimeni nu a scos un cuvânt.

 

 

M: Cine a avut mai mult de beneficiat de pe urma acestei interacțiuni?

A: Fără îndoială, aici a fost un schimb echitabil, au câștigat amândoi pentru că nici intelectualii nu ar fi avut avantajele respective și nici Băsescu nu s-ar fi bucurat multă vreme de popularitatea total nemeritată.

M: În celelalte regimuri care ar fi fost raportul?

A: În celelalte regimuri, lucrurile au fost și mai echitabile, chiar și intelectualii din 1990 erau distribuiți. Sigur că cei care îl sprijineau pe Iliescu și aici l-am dat pe Simion exemplu, dar avem o mulțime de astfel de exemple precum Răzvan Theodorescu, Sorescu, Petre Sălcudeanu. În timpul regimului Constantinescu, nu spun că nu a existat o clientelă, dar era mai discretă, mai difuză și care deja în ultimul an s-a întors împotriva lui. Și eu m-am întors împotriva lui, dar nu eram din clientelă, eu eram președinte ales de popor și consilieri, dar în ultimul an cam toți l-au lăsat. Culmea că acum, după ce a trecut atâta timp și am avut patru președinți, încep să cred că, de fapt, a fost președintele cel mai conform fișei postului, cel mai respectuos cu Constituția, cu echilibrul puterilor, cel mai puțin intervenționist; a avut un singur act de autoritate, atunci când l-a demis pe Radu Vasile, și nu știu dacă a fost sau nu constituțional, dar în rest nu ai ce să îi reproșezi.

M: Constantinescu a fost un președinte slab?

A: Că a fost slab se vede din faptul că, cu un an înainte anunța că nu mai participă. Însă a fost mai în fișa postului, respectând Constituția, nu s-a amestecat în rolul Guvernului. Gândindu-ne la Băsescu, putem spune că am avut guverne Boc? Am avut guverne Băsescu cu pseudonim, de fapt, ori asta e total neconstituțional, nefiind o republică prezidențială. E drept că și Constituția suferă la capitolul ăsta pentru că ai un președinte cu puteri limitate, ales prin vot universal, și atunci i se pare că e cel mai puternic și că are cele mai multe drepturi. De aceea, probabil, ar fi fost mai bine ca formă de guvernământ să îl fi definit o republică parlamentară propriu-zisă, nu una prezidențială întrucât la noi abuzul de putere are o tradiție de pe vremea voievozilor.

M: În ce măsură o elită intelectuală poate să consolideze democrația și să influențeze politica unui stat?

A: Cred că prin anii 1990 până în 2000-2004 asta s-a întâmplat, ulterior, mai ales o dată cu Băsescu, s-a auto-deturnat, pentru că nu sprijini o democrație atunci când sprijini un autocrat, pentru că Băsescu era o bucată de sare în ochi și am dat exemplul cu cumpărarea conștiințelor, defăimarea justiției și ar trebui să analizăm cum a funcționat justiția în regimul Băsescu și cum, din păcate, din inerție a mai continuat să funcționeze. Sigur, noi ne bucuram la fiecare arestare pentru că știm că în general ei sunt niște hoți, dar vezi și că unii au ieșit fără condamnare, pentru că din tot sistemul justiției, cu toate limitele, în judecători am cea mai mare încredere măcar pentru faptul că nu au înghițit toate contrafacerile de la DNA. Mai e ceva, în momentul în care americanii, în ultimul an al lui Băsescu, le-au spus celor de la DNA: „mai răsfirați băieți”, adică mai arestați și de dincolo, în general când au făcut asta, au făcut dosare neconvingătoare, care să nu treacă; nu iau cazul Elenei Udrea, pentru că e un dosar judecat recent. Ori, o justiție în serviciul unei persoane nu este o justiție independentă. Sigur, sunt împotriva modului în care a fost schimbată Kovesi pentru că nu e nici o afacere ca ministrul de justiție să fie peste președinte, forțându-i mâna, dar, pe de altă parte, faptul că Kovesi trebuia să plece mi se părea clar, având prea multe lucruri negre în agendă ca să mai fi putut stat. De aceea, dacă Iohannis nu ar fi fost atât de leneș, trebuia să o facă înainte de a se pronunța acest domn de la Iași. Mă uit la alegerea noului procuror, primii patru au picat.

M: Există într-adevăr intelectuali de stânga și intelectuali de dreapta după 1989?

A: Da, există cumva. De stânga sunt mai clari; grupul de Critic Atac, Alex Cistelecan, Rogozanu și cei care au făcut noua inițiativă politică sunt de stânga ne-extremă.

M: Deși intelectualitatea clasică de dreapta în frunte cu Liiceanu, Pleșu, Patapievici au fost de dreapta.

A: Da, aceștia sunt tineri. Să nu uităm că aceștia au văzut și capitalismul de cumetrie pe pielea lor, sunt dintre cei care au suferit în tranziție și care sunt mai atenți la lucrurile care țin de echitatea socială. De pildă, există acești tineri de stânga și mai există tineri de dreapta, „În linie dreaptă”. Îi prefer pe cei de stânga în primul rând pentru că scriu mai bine. În al doilea rând, că se ocupă de probleme reale precum spitalele, învățământul, protecția socială, pensiile, cum e Victoria Stoiciu, Costi Rogozanu, Vasile Ernu. Cei de dreapta, care mi se pare o extremă, dreaptă mestecă vulgata neoliberală, termen care mi se pare greșit pentru că nu e neoliberală, ci neoconservatoare de fapt. Aceștia nu se ocupă de nici o problemă reală și se revoltă împotriva celor care sunt de stânga. Nu sunt de stânga, nici de dreapta, sunt mai degrabă un libertarian, dar la noi nu sunt libertarieni, ci mai degrabă simpatizanți liberali fără partid pentru că acesta nu e partid liberal. PNL este într-un proces de sinucidere de câțiva ani pentru că după Iohannis, care nu a fost o lumină ca șef de partid, au venit cele două doamne la care îmi e groază să mă gândesc și când să mai vină cineva, vine Orban și se miră că nu trec de 15% în sondaje. Nu avem opoziție, asta e foarte grav. Deci, în ciuda faptului că PSD-ul pierde teren, pentru că nu au cum să nu o facă la toate abuzurile pe care le comit, dar nu compensează nimeni; PNL-ul e cum e, USR-ul care culmea, după zece ani de absenteism am revenit și l-am votat și sprijinit pe Iohannis, iar după aia am votat USR-ul, nu ca o pe o realitate, pentru că nu era așa, ci ca o promisiune, dar care a dezamăgit total. După ce a obținut un scor nemeritat, au început să se excludă, să își dea demisia, să se certe între ei, iar intervențiile sunt de circ, ori circ aveam de la ceilalți. Acum, la următoarele alegeri mă întorc la absenteism, pentru că nu am ce vota. Dacă ar fi pe buletinul de vot căsuța că nu vrei pe niciunul, m-aș duce, dar așa mă voi abține.

M: Avem șansa la o nouă elită intelectuală?

A: Eu știu foarte bine zona științelor sociale, poate și datorită meseriei. Cei din sociologie, științe politice, chiar și umanități, sunt niște tineri foarte bine pregătiți academic. Unii dintre ei, au și aplecări de activism social, deci ar fi o bază de masă, pentru că vorbim de mii de tineri buni care au relațiile lor, dar problema e dacă vor să se implice. Dacă se implică, pot determina o masă critică. Deocamdată nu văd decât implicare la stânga, tineri care sunt puțin mai la dreapta decât Syriza. Dar și Syriza la guvernare e mai la dreapta decât în campanie și nu ar avea încotro. Nu văd pe partea dreaptă pentru că ceea ce vrea să facă Cioloș mi se pare sinistru. În primul rând, nu spui „România 100”, nu dai numele țării unei facțiuni. În al doilea rând, a fost un guvern extrem de slab pentru că în momentul în care a căzut guvernul Ponta, în mod real PSD trebuia să își facă guvernul și dacă se întâmpla asta, nu ar fi câștigat așa cum a câștigat, că au venit pe post pe victimă și nu mai zic de programul demagogic. Deci, ar fi ieșit rezultate mai echilibrate la alegeri dacă PSD-ul își ducea până la capăt guvernarea, dar nu a mai putut Iohannis, îi trebuia „guvernul meu”.

M: Imediat după 1989 un rol central l-a avut GDS-ul cu anumite sincope în evoluție, iar în perioada 2000 cumva nu mai exista. Totuși, s-a reactivat.

A: Se reactivează, dar din păcate cu bolile căpătate în timpul guvernului Băsescu. Ei fac tot felul de prostii, cum ar fi lista colaboratorilor Securității pe externe. Or, pe ultima listă era Sandu Călinescu trecut, care a fost anchetat cel puțin la fel de dur ca și mine, iar un document din 1989 îl face harcea-parcea, un document adresat de Securitate partidului, întrucât el era membru de partid. Între ele, în 1986 e pe lista aia. Cred că Hodor a fost mai degrabă un tânăr entuziast decât un cercetător științific, pentru că toate documentele la care refer sunt publice. Publicarea unor astfel de documente ar fi trebuit să clarifice, nu să încurce lucrurile; ar fi trebuit multî analiză în spate.

M: Activitatea grupului a fost foarte intensă.

A: A fost la începutul anilor 1990 și, din păcate, a fost intensă în sensul cel mai prost al cuvântului în timpul regimului Băsescu. Din acest motiv nu cred că își va mai reveni niciodată.

M: A fost un grup de prestigiu, de selecție pentru viitorii membri?

A: Sigur că s-au autoselectat. Pe mine nu știu câți m-au propus acolo, între membri. Eu nu am fost acceptat, și nici nu aș fi vrut să intru, dar singurul om de acolo în care am încredere 100% e Radu Filipescu, pentru că a fost un disident pe bune, pentru că era un copil când a făcut ce a făcut și pentru că nimic de după 1990 nu m-a dezamăgit. Nu l-am auzit cu declarații pro-Băsescu, iar toate intervențiile sale publice, care au fost extrem de puține, au fost echilibrate, incredibil pentru cineva care a fost în închisoare.

M: Este moral, corect de a accepta ca intelectualii să ocupe funcții de conducere, să facă parte din anumite partide politice, să susțină anumite ideologii sau programe?

A: Da, cu singura condiție ca pe durata respectivă să își suspende calitatea de intelectual. Eu am fost doi ani jumătate președinte pe județ și nu am mai publicat la nenumăratele mele rubrici de opinie din toată presa locală și centrală nici un articol, iar dacă am mai publicat era vorba de literatură, poezii, eseuri literare, recenzii de carte. Într-un fel, când mi-am dat demisia, am făcut-o și din motivul că nu mai suportam să țin în mine toată nebunia și ulterior am făcut și zece ani emisiuni de televiziune. Deci, asta e condiția, însă implicarea intelectualului în politică, de orice fel, deci ca observator critic, ca participant este la fel de legitimă ca și implicarea inginerului hidrotehnician Ion Iliescu. Un intelectual nu are mai multe sau mai puține drepturi în această privință decât domnul inginer Ion Iliescu. Eu nu am scris cît am fost președinte, pentru că era absurd să fiu în același timp jucător, arbitru și spectator, nu era moral.

M: Ce se întâmplă cu spiritul critic al intelectualilor?

A: În momentul implicării, eu mi-am reprimat spiritul critic. Acum singura șansă e că nu se implică toți niciodată. Din păcate, în timpul lui Băsescu am pierdut foarte mult spirit critic pentru că este perioada istorică post-decembristă în care spiritul critic a fost mai slab. Nu înseamnă că nu a existat pentru că am fost eu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Radu Călin Cristea, deci au fost și voci critice, dar numeric mai puține și oricum nu ocupând atâtea poziții încât să ajungă la media nelimitat. Eu, din fericire, în perioada nebună, am avut rubrică în Cotidianul și ulterior în Adevărul, deci aveam cum să mă pronunț. După ce m-am săturat și de Adevărul, mi-am reactivat blogul și am fost foarte activ pe Facebook, iar mii de voturi i-am adus lui Iohannis pe Facebook. Acum mă bucur că a pierdut mulți utilizatori pentru că mi se pare extrem de periculos spațiul ăsta; pe de o parte, e clar că îți fură identitatea, iar pe de altă parte e un instrument de îndobitocire global extrem de eficient.

M: Există un oportunism al intelectualilor publici în momentul de față sau exista un grad mai mare în anii 1990?

A: Cred că maximul de oportunism a fost în epoca Băsescu. Nu spun că nu există și acum, dar e în proporții mai limitate, iar în anii 1990 facțiunea era clar oportunistă și am și amintit-o, ilustrată de Simion în primul rând, pentru că până la urmă, să critici o putere de dimensiunile acelea nu era ușor. A fost o represiune la adresa vocilor critice, dar mai puțin în orașele mari unde e mai greu.

M: O poziție moderată poate fi un semn de oportunism?

A: Nu neapărat, o poziție moderată, ci echilibrată, poate fi o opoziție bună pentru că absența pasiunii iluminează vederea și chiar cred că cei care se ocupă de științe sociale, de analiza științifică a evenimentelor trecute, prezente, viitoare cam pe acolo trebuie să fie, pentru că nu îmi plac sociologii, politologii ori economiștii militanți. Aici nu intrăm în zona de intelectuali, ci de specialiști. Poate fi cineva un expert extraordinar, dar nu și un intelectual; dacă el nu se pronunță asupra problemelor publice, ci se menține în domeniul său de expertiză și are tot dreptul.

M: Care sunt obstacolele intelectualității în democrație și în ce măsură societatea de consum capitalistă le afectează opera? Dacă mai există o piață a ideilor, de la ce valori ar trebui să facă rabat intelectualii pentru a se menține sau a intra pe o piață a ideilor, pentru a vinde și a deveni cunoscuți?

A: O piață capitalistă e și o piață de modă, deci e limpede că unii se supun mecanismelor modei; asta nu înseamnă că vor și dura, dar au succes în prezent. De obicei durează cei care nu se supun, ci trec peste timp. Pe de altă parte, e limpede că pentru majoritatea intelectualilor, cel puțin în primele două decenii post-comuniste, a existat un șoc economic. Până în 2000, piața culturală a avut încasări foarte mici. Eram atât de ocupat cu protestele și politica încât cred că este perioada din viața mea când am citit cel mai puțin, am fost la cele mai puține spectacole. Cred că în jurul anului 2000 piața culturală s-a mai redresat, e destul de pluralistă; dacă ne uităm cum lucrurile bune au succes, dar nu e mai puțin adevărat că ai mai mult succes cu lucrurile la modă care nu sunt neapărat foarte bune. Mă uitam la literatura tinerilor pe care o urmăresc și o apreciez și cred că cel mai important fenomen cultural post-decembrist este explozia genurilor narative: literatură, teatru, film. Însă, unii sunt foarte buni, îi apreciez, dar nu pot să nu observ că descoperă și sexul și atunci când o fac, sunt destul de exagerați pentru că și în literatură ca și în viața de zi cu zi, sex are toată lumea, dar nu toți știu ce să facă cu el. Asta se întâmplă și în literatura, iar excesul de orice nu cade bine literaturii, e o chestie de motivație compozițională. Eu însumi scriu povestiri sau poezii în care am scene erotice sau cuvinte licențioase, dar sunt cerute de logica textului. Abuzul nu e bun la nimic, însă cred în continuare că ăsta e fenomenul cel mai spectaculos în zona culturală- genurile narative- și știu și de ce: pentru că a fost o experiență traumatizantă în comunism, dar nu a fost povestită, la care se adaugă tranziția și avem multe povestiri și în general știm și cum.

M: După experiența dumneavoastră politică, dar și în ansamblu ca și intelectual, v-a dăunat sau ați avut o mai mare notorietate?

A: Experiența mea politică efectivă care este în opoziție în 1993-1996 și la putere în 1996-1998 are plusuri și minusuri. Un minus e că am plecat cu diabet, deci e limpede că am fost stresat. Dar, pe de altă parte, înainte de a exersa puterea eram maniheist: deci ai mei erau buni, iar ceilalți erau răi. După doi ani și jumătate de putere, am devenit nuanțat: știu că cei buni sunt extrem de puțini, că cei răi sunt foarte mulți, dar distribuiți în toate părțile spectrului politic; nu sunt toți răii într-un loc și toți cei buni într-altul. Să ne gândim la vânzarea Romtelecom-ului; americanii dădeau un miliard opt sute de milioane de dolari și mai erau grecii care dădeau șapte sute de milioane, dar noi am lungit până americanii au cumpărat în altă parte, așa că am vândut la OTI cu șapte sute de milioane, și pot să cred că comisionul a fost măcar trei sute de milioane, dacă nu și mai mare și cine a vândut? Un ministru liberal și unul țărănist. Apoi, în perioada exercitării mandatului, am avut ocazia, și cu experiența dinainte politică și civică, să cunosc cam toată floarea cea vestită a politichiei române, de la toți președinții post-decembriști până la ultimul secretar de primărie din comune, ceea ce e bine; asta m-a ajutat să capăt privirea nuanțată. Vedeam și un primar pesedist de treabă și unul țărănist corupt. Câștigul ar fi, așadar, că am ieșit cu privirea mult mai nuanțată asupra evenimentelor decât o aveam înainte. De notorietate nu aveam nevoie pentru că eu eram din cei care au avut notorietatea mare și înainte de 1989, prin presa studențească și dacă am fost disident la Europa Liberă se vorbea despre mine, iar ulterior am publicat aproape treizeci de cărți, majoritatea de literatură, vreo 7-8 de meseria mea de științele educației, dar și de sociologia culturii. Notorietate am mai multă decât îmi trebuie, iar din punctul ăsta de vedere mi-a adus mai degrabă necazuri pentru că sunt douăzeci de ani de când nu mai sunt președinte și încă mai sunt oameni care mă opresc pe stradă să se plângă de ceva, cu toate că nu mai sunt persoană publică de douăzeci și ceva de ani. Dacă intru în Consiliul Județean cu o treabă, toți mă iau cu ”domnule președinte”. Notorietatea nu mă bucură și nu e întotdeauna comodă.

M: În cazul intelectualilor publici care au fost foarte activi în zona asta?

A: Pe cei pe care i-am amintit au avut numai de câștigat după părerea mea. Dacă au avut de pierdut la imagine înseamnă că nu i-a interesat imaginea în primul rând, ci foloasele, ori nu obții foloase fără să plătești pentru ele, și aș spune chiar foloase necuvenite, fără nuanța penală.

M: În trecut a existat o miză a partidelor și a politicienilor de a atrage sau crea intelectuali, de a beneficia de pe urma expertizei lor?

A: Până prin 2000, au existat porniri de acest fel, iar Băsescu a avut chiar și mai târziu însă acum, după părerea mea, partidele au ajuns la un proces perfect de autoreproducere simplă. Mă uitam cum a eșuat procesul de reîntinerire și de feminizare. Au ales după chipul și asemănarea lor, ale bărbaților, ale adulților care conduceau partidele, deci ceea ce crea mari speranțe și pe ambele le-am salutat- și întinerirea și feminizarea, ca să mă trezesc cu doamna Dăncilă premier acum și Ponta premier nu demult, Boureanu de la PNL. La Elena Băsescu a eșuat și întinerirea și feminizarea. Îmi e foarte greu să găsesc  în momentul de față forță de regenerare în partidele existente și, pe de altă parte, nu văd nici alternative. În momentul actual, societatea civilă se substituie opoziției care doarme liniștită. Noroc că spiritul civic încă mai arde, cât va mai putea și el.

M: Credeți că mai degrabă e incapacitatea intelectualilor de a penetra spațiul public, de a infuza idei către partide sau e o rezistență la idei?

A: Cred că trebuie să ne gândim și cum s-au purtat politicienii și partidele cu intelectualii care, totuși, la începutul anilor 1990 până prin 2000 au mers cu bună credință în partide. Erau intelectuali în jurul PNȚ-ului, PNL și PAC, dar când ești ministru de finanțe și te cheamă Daniel Dăianu, celebritate mondială, te duci la Viena în misiune și afli pe aeroport de la jurnaliști că ai fost schimbat de Constantinescu, mai intri în politică? Să nu uităm că a fost schimbat pentru că a refuzat afacerea Bell Helicopter unde și americanii ne prevenea. A intrat la un moment dat în guvernul Convenției Ilie Șerbănescu, economist, și l-au făcut ministru fără minister, nici clădire nu avea. Eu am plecat de bunăvoie, după ce am văzut că ai mei nu sunt mai buni decât ceilalți, și unii dintre ei sunt mai lacomi, pentru că PSD-ul era mai antrenat pe atunci la furat.

M: Mai există o șansă a intelectualilor de a reforma clasa politică?

A: În momentul de față din interior clasa politică este nereformaabilă. Dacă e vreo speranță, aceasta vine din tot ce ce întâmplă în zona civică unde ar putea să apară vreo alternativă. Sigur că USR a eșuat, doar că nu definitiv. Marea lor greșeală e că atunci când s-au văzut în Parlament, trebuiau să se apuce de construcția partidului, astfel încât la următoarele alegeri să fi fost o alternativă. Eu și structural sunt mai degrabă pesimist în formă sceptică, dar mi-am impus un optimism metodologic ca să nu mă sinucid.

M: Credeți că dacă se implică în politică, intelectualul public se compromite?

A: Nu, dar depinde cum se implică. Atât timp cât este implicat ca observator critic, nu este nici un motiv să nu se implice. În momentul în care se implică efectiv, nu se poate compromite ca intelectual public pentru că își suspendă funcția de intelectual public. Se poate compromite ca politician, dacă nu este performant, și se întoarce la uneltele anterioare, puțin compromis. Dar în principiu. nu e nici un motiv să se compromită. Iar cât ești intelectual public și implicarea este de observator critic, nu e nicio problemă de compromitere, e dreptul tău. Într-un fel, în momentul în care decizi să ieși din simpla ta specializare, e și datoria ta.

M: Spuneți-mi despre teoria elitelor multiple și potențiale.

A: După ce am intrat în PAC, asta se întâmpla prin 1994-1995, am publicat în Sfera Politicii un eseu despre elitele multiple și potențiale și vedem că există persoane de elită din toate categoriile profesionale și așa cum există intelectuali străluciți, există și muncitori harnici și, în principiu, fiecare zonă își creează elitele și spuneam că PAC-ul nu trebuie să rămână la elitele intelectuale. Inițiativa a fost intelectuală, dar nu trebuie să rămână doar la clasa intelectuală în ansamblu, de altfel în Iași am avut 17.000 de membri, din care 11.000 în județ și, pe de altă parte, teoria mea spunea că tinerii sunt o elită potențială, că nu sunt un bine sau un rău în sine, ci pot deveni un rău sau un bine. Or, fiind atât de tineri, nu au avut timp nici să dovedească calitățile, nici să devină canalii. Prin urmare, tinerii sunt de urmărit și dacă intră într-un partid de calitate bună, sunt șanse să se formeze bine. Asta era teoria rezumată. Am părăsit politica când ar fi trebuit să o dezvolt, nu neapărat într-o carte, dar măcar într-un studiu amplu cu trimiteri, cu referințe la celelalte teorii ale elitelor. Pareto are dreptate în teoria lui cu elitele leilor care devin vulpi conservatoare, da, din păcate, cel mai adesea așa se întâmplă și în elitele politice, intelectuale și economice.

M: Între membrii deja consacrați ai unei elite și cei care au potențial trebuie să existe un raport de mentor-învățăcel, de subordonare sau cum se face selecția?

A: De obicei, la noi se face prin raport de subordonare. Eu nu sunt pentru asta, eu selectând dintre prietenii tineri, mai ales dintre cei cu care mă contraziceam, încercând să îi conving și nereușind tot timpul, dar asta nu îi îndepărta de mine. Nu mi-au plăcut niciodată ucenicii prea ascultători. Înțelepți da, în sensul că să înțeleagă și ce spui tu, dar nu temperamentali, respingând temperamental, ci cu argumente. Dar mecanismul e mai degrabă invers, cum s-a văzut și la așa-zisa împrospătare a elitelor politice, pornind de la întinerire și feminizare. Deci au ales după chipul și asemănarea lor.

M: Deci ar trebui să fie mai degrabă o selecție de dialectică.

A: Eu așa cred, cel puțin eu așa am procedat și încă procedez. Mișcarea asta e organizată de tineri, de foști studenți de-ai mei. Noi, artiștii, pentru că ieri am fost scriitori, actori, pictori, ne-am implicat pentru că avem nume care pot atrage lumea. A fost foarte multă presă și am văzut foarte multe ecouri în presă. E foarte bine așa, se semnează și și-au luat angajamentul că vor strânge peste 10.000 de semnături, dar eu cred că vor strânge mai multe. Tot timpul când trec cu tramvaiul pe la Unirii văd că la cele patru mese se semnează.

M: Mai există un interes civic din partea populației?

A: Eu așa cred. Mă uitam la conferința de presă erau cincisprezece jurnaliști și cinci conferențiari, cei care adunau semnături și Mihai Vacariu, organizator. Dar stând noi acolo se adunau zeci de oameni, crezând că e miting. Mă uit la mitingurile care au început de iarna trecută, am fost la toate și e lume, o măsori în mii, ceea ce e semn că încă funcționează civismul. Noi, în Moldova, avem o vorbă: „nădejdea moare ultima”, și până nu decedează nădejdea, încă mai credem în asta.

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

85 de răspunsuri la Liviu Antonesei – Intelectualii publici după 1990, un interviu

  1. eduardantoniu zice:

    „Alina Mungiu la fel, ea fiind scriitoare la origine” – medic nepracticant

    „În schimb nu aveam probleme cu doi de la PSD, rectorul de la Politehnică” – Dan G^lea? Pe 8 august ar fi implinit 70 ani dar a plecat deja acum 10, pe 30 iulie.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am primit de la Sorin Antohi mailul pe care îl pun în continuare, care aduce informații suplimenatre despre ziua aceea nebună cînd Secu a început represiunea de după apariția în presa internațională a Apelului pentru nealegerea lui Nea Nae la Congresul al XIV-lea: „Mulțumesc, dragă Liviu.
    Felicitări pe toate planurile: personaj, martor, memorialist și analist! Da, da, frumoasă după-amiază am mai avut atunci. Eu veneam de la Zub, unde-i povestisem că, în Piața Dimitrov, mutată atunci la începutul str. Lăpușneanu, am încercat să vorbesc cu Tess și ce mi s-a întîmplat apoi. Mă temeam că Securitatea trece la represiune mai golănească și poate la mai rău. Tess era flancată de doi zbiri, mi-a făcut semn și mi-a zîmbit pentru a-mi semnala ca Dan era bine. Imediat, un securist mi-a tras cîțiva pumni în stomac, mi-a arătat un pulan sub geacă și m-a apucat de barbă, întrebîndu-mă ce fac în piață. I-a spus că am venit să iau flori (nu aveam niciun ban la mine), iar el a replicat: „Ce să caute florile în mîna unui porc ca tine?”. Dar a plecat, era și el ocupat cu Tess.
    Iar zbirul care urca după tine pe trotuar cu mașina și te amenința cu bîta îmi era cunoscut. Îl văzusem la intrarea în universitate, în ziua în care am fost convocați de Mîlcomete pentru avertizare. Și aveam să-l revăd de la congresl PCR pînă pe 22 decembrie într-unul din schimburile de pază la blocul meu, în mașină (cea cu care te-a urmărit pe tine). Într-o zi, poate prin decembrie, l-am văzut lingă bloc pe același securist, vorbind prin geamul masinii cu George Pînzaru…Să amintești cîndva și că la Iași s-a găsit lista cu cei care urmau să fie țintiți primii de un val de represiune în preajma căderii regimului.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Larsen Elena zice:

    Domnule Profesor, am citit cu atat de multa atentie raspunsurile dvs si m-am regasit la nivelul meu, in aproape toate , incat am de ce sa va consider, cu toata deferenta, fratele meu intru privire asupra lumii. In speranta care paote nu moare , ca mai exista si minti normale

    Apreciat de 2 persoane

  4. mihaela grancea zice:

    Analiza foarte echilibrata, mers la esenta fenomenului, sinteza remarcabila! Bravo, maestre! Toata admiratia mea! Va rog…sa va scrieti memoriile.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pingback: Liviu Antonesei: Intelectualii publici după 1990 | RoEvanghelica

  6. Pingback: Liviu Antonesei: Intelectualii publici după 1990 | Info Cultural

  7. Multumesc frumos, l-am preluat si, fiindca nu mai acces la postarile de pe FB, transcriu aici textul prin care l-am introdus. Sa-i zicem chapeau: Un foarte interesant interviu acordat de scriitorul Liviu Antonesei doamnei Miruna Fântânescu pentru o teză de doctorat privind rolul intelectualilor publici în perioada de după 1989, cu rădăcini în ultmii ani ai regimului ceauşist. Întrebările şi răspunsurile se constituie într-o analiză a ultimilor peste 30 de ani. E vorba despre o epocă plină de transformări a căror miză a scăpat uneori şi vigilenţei celor mai implicaţi politic intelectuali. Dintr-o împătrită ipostază – de analist, profesor universitar, politician (pentru o scurtă vreme) şi memorialist, Liviu Antonesei reuşeşte o sinteză critică (din care nu lipsesc accentele autocritice) a rolurilor jucate de intelectualii publici, cu excesele, limitele, scăpările, oscilaţiile, relaţiile cu Puterea, cedările şi marotele individuale, care, fatalmente şi-au pus toate amprenta pe societatea românească, contribuind direct la starea în care este ea astăzi.

    Apreciat de 2 persoane

  8. Ion zice:

    Nu e Interviu. Este Istorie.

    Apreciat de 3 persoane

  9. tizul zice:

    Cum se vede de la mine politica pre şi post decembristă:
    Niciodată nu a contat politica, decât ca gargară, în PRM, în securitate, nu intrai ca să clădeşti comunismul, ci ca să trăieşti boiereşte, pe cârca şi prin raptul muncii altora, jandarmii anilor ’50 au fost fix ca ăştia de-acuma, copiii săraci şi agramaţi ai satelor şi mahalalelor, dornici de trai uşor, ei au format trupele de securitate şi activiştii cu cooperativizarea, PigeliCĂ CU savant-analfabeta ce-or fost, ceva ideologi pe linia Marx-Lenin, ori nişte lumpeni puşi pe trai uşor, cu abilitate de Tănase Scatiu în căţărare spre vârful activisto-securist?!
    După revoluţie, când n-o mai trebuit păstrată faţada, doar s-or scăpat în „averea statului, averea tuturor” ca porcu-n cucuruz.
    Mor când citesc despre stânga şi dreapta, cu ce-o fost regimul iliescian de stânga, în afara faptului c-o aburit mulţimea, treabă obligatorie când vrei puterea?!
    Că dac-analizezi ca la carte a fost promotorul capitalismului sălbatec, de cumetrie. Şi cum securiştii şi activiştii aveau sistemul, PCRul (pile, cunoştiinţe, relaţii), cine să fi acaparat economia, resursele?

    Apreciat de 2 persoane

    • În politica noastră de bună seamă că nu există stînga și dreapra, pentru că încropirile cvasi-mafiote care înlcouiesc la noi partidele nu sînt structurate ideologic, împătășesc toate aceeasi „ideologi” bicefală care miciurinizează populissmul și cleptocrația, dar am scris despre asta de prea multe ori, așa că mă opresc aici. În zona intelectuală, mai ales la tineri, există un fel de orientări spre stînga și dreapta, pentru una e, de pildă, Critici Atac, alta Înlinie dreaptă…

      Apreciat de 1 persoană

  10. Gabriela zice:

    Felicitari pentru aceste destainuiri ale unor timpuri pline de speranta . Aveti generozitatea de a pretui pe toti cei din jurul Dumneavoastra ce si-au sacrificat ani din viata si chiar viitorul – gandindu-ma la „strategiile staliniste” de indepartare a celor mult prea dedicati crezului de a construi o Romanie civilizata .

    Apreciat de 1 persoană

  11. alin7130 zice:

    Mie-mi pare mai degraba o sinteza a rolului intelectualilor nostri jucat in viata politica postdecembrista,decat un „interviu lung,poate prea lung”.Felicitari !
    Cat despre afirmatia ca la următoarele alegeri „mă întorc la absenteism”,master,in cazul domniei voastre nu este nicio problema.Publicati-va criticile.Ele aduc lumea la vot.In fond,un general,nu trebuie sa puna mana pe baioneta,ca sa cucereasca o reduta.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc fumos, dat fiind destinația inițială a interviului, am încercat, dincolo de detalii, să conturez și o vedere de ansamblu. Ha, ha, ha! Bună asta cu generalul, deși nu cred că am trecut de gradul de sublocotenent, pe care îl primeau roți după 6 luni de armată!

      Apreciat de 1 persoană

  12. InimaRea zice:

    L-am distribuit și eu pe fb. Observ că cel mai bine te-ntreabă doamnele, semn că te-au citit.

    Apreciat de 1 persoană

  13. Emil Butnarasu zice:

    Interesant interviul, cu multe trimiteri şi păreri personale. Sincere felicitări !
    Am eu ce am să-l apăr pe filozoful nostru de serviciu ….
    Andrei Pleşu îl cunoştea pe Gabriel Liiceanu şi i-a încredinţat
    editura partidului pentru a o transforma într-o instituţie de cultură
    de talie europeană. Nu cred că ar fi procedat bine, dacă lăsa
    editura sub direcţia lui Răzvan Teodorescu, Marin Sorescu,
    Adrian Păunescu sau chiar Mircea Dinescu. Ultimul
    (pentru care am toată stima), fie vorba-ntre noi, s-a „împroprietărit”
    destul de bine şi nu neapărat din activităţi culturale.
    Pun link-l în care Andrei Pleşu explică cum a fost cu
    „privatizarea editurii politice”, deşi bănuiesc că e cunoscut de toţi.
    https://www.flux24.ro/andrei-plesu-explica-cum-i-a-dat-lui-gabriel-liiceanu-editura-politica
    .

    Apreciat de 1 persoană

  14. Istoricul Victor Neumann m-a rugat să postez eu comentariul său, că nu reușește să o facă: „Excelent interviul.
    E un fragment din experiențele multiple ale vieții tale, ale generației noastre. Prin literatură ești parte a intelectualității creatoare de valori, iar prin implicarea în viața publică ești parte a intelligentsiei/intelectualității publice. De aici și întrebările foarte bune ce ți-au fost adresate și răspunsurile în care cauți adevărul trecutului/prezentului continuu sau o perspectivă cât mai aproape de adevăr.
    Ceea ce mă bucură mult este echilibrul în judecarea oamenilor și lucrurilor, a politicului și a mediilor sociale din care faci parte ca scriitor și cetățean. E un minunat exemplu într-un moment în care o parte dintre congenerii noștri și nu numai disprețuiesc pe toți și toate, uzează și abuzează de un limbaj execrabil.
    Felicitări, Liviu.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc și eu, Victor. Încerc, pe cît e omenește posibil, să-mi amintesc cît mai exact evenimentele și să le evaluez cu măsura cuvenită. Nu mă lupt cu nimeni în acest fel de intervenții, încerc să clarific lucrurile – în primul rînd, pentru mine.

      Apreciază

      • Iată că VN răspunde, tot pe mail: „Sunt destui care au învățat să scrie doar pentru galerie. Așa e, o fac pentru o satisfacție măruntă, chiar josnică.
        Din păcate, cultura celor mulți e subțire, ei prind din zbor un nume, o informație, apoi, au opinii.

        Murdăriile unora dintre „colegi” fac opinia masei critice…. dar nu prin o opinie astfel formată se stabilesc normele culturii umaniste, ale vieții universitare, ci prin disciplină, studiu, rigoare, argumente, logică, analiză și interpretare credibile. Toate acestea sunt oferite nu doar de învățarea unei științe, cât mai ales de pregătirea filozofică. De ce ? Fiindcă doar astfel pregătiți suntem capabili să creăm un spațiu liber de prejudecăți, sau, cum observa Allan Bloom în cartea sa de referință Criza spiritului american, unicul loc liber de ideologii, fanatisme religioase, drepturi colective, loc posibil pentru informarea și formarea persoanei, a cetățeanului, dar și a viziunii lui despre om și societate.
        Dialog la distanță? Cum bine știm amândoi, de o cultură dialogală are nevoie România de astăzi.
        Mulțumesc pentru stimularea „gândului de după gând”.

        Apreciat de 1 persoană

  15. Mulțumesc și eu, din nou. Da, un fel de dialog la distanță, dar poate dă Cel de Sus, să ne și revedem vreodată!

    Apreciază

  16. Un interviu bun, condensat şi plin de istorie politică: l-am citit pe nerăsuflate! Felicitări amândurora, intervievatorul a ştiut să vă provoace în aşa fel încât să vă excite memoria destul cât să vă amintiţi toate etapele participării la viaţa politică. N-ar fi rău să scrieţi o carte de memorialistică, merită!

    Apreciat de 1 persoană

  17. Adrian zice:

    Se zice că un singur lucru nu poate nici Dumnezeu, cel care le poate face pe toate: să facă nefăcute cele care s-au făcut. De asta, istoria recentă, cea din ultimile şapte decenii, nu mai poate fi îndreptată, modificată, aneantizată, ea trebuie pur şi simplu înţeleasă. Dacă nu învăţăm nimic din ea, nu e vina istoriei. Noi care am prins cîteva decenii bune de comunism, ştim ce este acesta, mai facem ceva gesturi disperate să nu ne mai întoarcem acolo, din păcate e multă voioşie şi lipsă de discernămînt la generaţiile mai noi. De fapt, nu e vina lor, e tot vina noastră: nu le-am predat istoria adevărată. Am ascuns-o, am neglijat-o, am falsificat-o adesea. Am tabloidizat-o! Am fost recent la Râmnicu Sărat, la un colocviu pe teme ale “istoriei carcerale din epoca comunistă” şi am ajuns şi la închisoarea de acolo, una dintre cele mai odioase din epocă. Cel care “avea grijă” acolo ne-a spus plin de importanţă că această închisoare este una deosebită, acolo a fost comandant de penitenciar chiar… Vişinescu! Ce răsturnare de situaţie! Deci nu e închisoarea în care a murit Mihalache, în care au pătimit Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, mulţi alţii, ci e “deosebită” fiindcă acolo a fost şef călăul Vişinescu! Da, Vişinescu a fost plimbat prin buletinele de ştiri ale televiziunilor şi a devenit vedetă! Despre ce istorie vorbim? Clasa politică, cea care a preluat în gestiune prezentul, viitorul dar mai ales trecutul naţiei noastre este iresponsabilă, atunci cînd nu vorbim de analfabetism funcţional, de prostie pe care a fost altoită, periculos, puterea. Te uiţi la prim-ministrul României, la ministrul de la “educaţie”, la acei “popa prostu” de la “economie” şi de la “agricultură”, la alte figuri care trăsnesc de la o poştă a inadecvare pe post ca să nu spun prostie şi ne dăm seama unde am ajuns. Tu vorbeşti de închisoarea universală, cea încărcată de metafizică, kafkiană, cînd noi suntem captivi într-o societate în care hoţii fac legi care să-i apere de oamenii cinstiţi…!? Orwell era un mic copil pe lîngă iniţiativele şi pe lîngă “unanimitatea” din Parlamentul României atunci cînd e vorba de votat legi discreţionare, împotriva justiţiei, împotriva … poporului! Oricît ar fi fost de nebun Orwell, nu ar fi putut să îşi imagineze reguli şi legi prin care puşcăriaşii să iasă din închisoare pentru că scriu cărţi …! Că nu au intrat în închisoare scriitori, nu, acolo au avut revelaţia…! Tindem să devenim o monstruozitate în societatea contemporană europeană. Bulă nu mai e un personaj de banc, Bulă a fost pus să ne creioneze parcursul în Europa de azi. E trist, e ruşinos, e dramatic.

    Apreciat de 2 persoane

    • Cred că e prima ta intervenție pe blog, sau nu mai intrat de mult, am recuperat comentariul de la spam, noroc că mi-ai spus. Chestia cu ghidul și Vișinescu e odioasă, merita tîmpitul o bătaie la tălpi pe loc! Păi, dacă adulții întroc perspectiva, copiii ce să facă?!

      Apreciază

  18. Am primit de la prietenul meu de stînga Vasile Ernu acest mail, în care mă anunță că, însoțit de un șapou a pus interviul în circulație. Iată șapoul:
    „Salut
    bun interviul tau.
    am pus un shapou si am dat mai departe

    Teza mea veche e că Grupul de la Iaşi a fost singurul grup intelectual din România perioadei ceauşiste tîrzii care a dovedit că este cerebral, politic şi liberal.
    Nu Grupul de la Păltiniş ci Grupul de la Iaşi era cel mai pregătit pentru reflecția politică, pentru un discurs liberal necesar anilor 90.
    Grupul de la Păltiniş era apolitic- oportunist cu „rezistența prin cultură”, cu rădăcini profunde în conservatorismul misticoid interbelic dar cu un bun PR şi aptitudini de „bişniţă politică” de anii 90.
    A cîştigat Păltinişul. Grupul de la Iaşi a avut puține șanse cu toate că a mai mișcat ceva. Clujul nu prea a contat în ecuația intelectuală a perioadei date.
    Grupul de la Iaşi merită cel puțin un studiu serios pentru a nu uita că am avut şi o alternativă la ceva ce azi este de neutilizat politic dar care încă agită spiritele în stilul anilor 90.

    Merită de citit acest interviu în vremurile acestea de „felaţie politică totală”

    Apreciază

    • Mulțumesc, Vasile. Cam asta crede despre cele două grupuri și Gabriel Andreescu, care a scris un text mai amplu într-una din cărțile sale. Eu ce să spun? Că GDS a avut acces instantaneu la resurse – editura politcă, sediu pe Calea Victoriei etc – ceea ce nu poate să nu mă ducă cu gîndul la ideea lui Brucan despre „plurarilism în cadrul Frontului”, care să discrediteze ideea de opoziție reală și să întîrzie cît se poate constituirea acesteia ca alternativă…

      Apreciază

  19. Felicitări pentru interviu. L-am distribuit și eu pe fb.

    Apreciat de 1 persoană

  20. horiapatrascu zice:

    A republicat asta pe horiapatrascublog.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc frumos. Văd că mulți preiau interviul ăsta pe bloguri, pe Fb, înseamnă că nu l-am dat și postat degeaba… Cu voia ta. dragî Horia, o să reiau mesajul pe care mi l-ai trimis: „Domnule Profesor, Am citit interviul dumneavoastră. Extraordinar de bun! Într-adevăr sunteți o ființă „cerebro-spinală”. L-am citit pe nerăsuflate. Câtă luciditate și obiectivitate. M-a amuzat să văd că ați propus unirea României cu Statele Unite ale Americii. Fără să vă cunosc textul, am scris și eu un articol cu aceeași idee 🙂 Bine, am regăsit și multe, multe alte lucruri și idei.
      Felicitări! Este o onoare că vă cunosc.
      Cu cele mai frumoase gânduri,
      Horia
      În că o dată mulțumiri, dragă Horia. S-ar spune că n-am vorbit degeaba două ore!

      Apreciază

  21. Val Butnaru zice:

    Am citit interviul încercând să-l proiectez pe realitățile noastre, de la Chișinău. Dincolo de faptul că un asemenea interviu ar fi fost cu neputință să apară (din lipsa fizică a unui intervievat pe măsură), efortul intelectual al unor persoane notorii de la noi s-a redus, implacabil, la niște acte artistico-literare. (Imi aduc aminte de ziua de 3 septembrie 1989 când o delegație oficială din România părăsea în grabă premiera spectacolul ”La Veneția e cu totul altfel” de la teatrul ”Luceafărul” fiindcă acolo se borbea despre ”moartea unchiului de la Scormulești”.) În rest, bruma de intelectuali de la Chișinău a avut o soartă mult mai ingrată după 1989 decât cea pe care o invocați în interviu. Ceea ce am citit m-a bucurat enorm fiindcă m-am apropiat de un țesut viu al Istoriei. Cu eroi și cu ceilalți. La Chișinău am avut mai mulți ”ceilalți”, dar asta e o altă poveste. Felicitări!

    Apreciază

  22. Daniela Nicolescu zice:

    Am mai incercat,dar am eșuat.incerc să fiu mai scurtă a)Predoiu a semnat HG de organizare a galei Bute(alături de Boc),nu Udrea! b)justitia”independentă ” a mărit pedeapsa lui Dragnea in apel,încălcând principiul penal „nou deformații in peius” c)arătarea catuselor- arma tradițională a procurorilor și securiștilor !!!nu înțeleg dece credeați că înlocuirea judecătorilor cu procurori ar face bine comisiei de combatere a corupției. d) nu înțeleg cum /dece un drum județean are nevoie de semnătură Președintelui așa cum nu înțeleg de ce un premier e amenințat/avertizat cu închisoarea daca aprobă un drum ocolitor Comarnic-Brasov. e)ce lipsește oamenilor de bună credință să se solidarizeze într-un demers/proiect național ?

    Apreciat de 1 persoană

    • Din ce-i amintesc, nu cred că am spus undeva că judecătorii ar trebui înlocuiți cu procurorii! Doamne ferește! Iarăși, cred că am fost clar, dar văd că neînțeles – Popeye nu era președinte atunci, ci ministrul tranporturilor! Iar drumul fiind în două județe, oricum ar fi căzut la Drumuri naționale. Nu-i ceream vreun favor, nici măcar pentru cele două județe, ci un gest legal!

      Apreciază

  23. Tînărul politolog Emanuel Copilaș îmi scrie: „Sincere felicitări pentru interviu. O bijuterie! Am distribuit. Poate că ar trebui să ieșiți mai des din „bârlog”, sunteți exact genul de liberal critic și lucid de care avem nevoie; marea majoritate a celor care se intitulează azi liberali au compromis termenul în ultimul hal…”.

    Apreciază

    • Păi, de cîte ori am prilejul, mai ies din bîrlog. De pildă, am publicat interviul acesta, foarte citit și foarte prleluat cum am constatat, deși inițial nu avea vreo intenție publicistică… Dacă mai apar ocazii, de bună seamă că mai ies!

      Apreciază

  24. popemil zice:

    Interesanta analiza dar usor chioara, cauta echilibrul dintre ¨de stanga¨ si ¨de dreapta¨ in loc sa caute echilibrul intre cei drepti si ceilalti, multi, tare multi, pentru ca asa le e educatia de acasa, si asa mor.

    Nu exisa stanga (Ernu nu e de stanga, mai degraba anarhist intelectual) si nu exista dreapta.

    Exista oameni cu cap si constiinta (stanga, dreapta, centru, spate, jos, sus, anarhisti cu voia sau fara de voie) si lichele, crescuti lichele din familie si lichele vor murii, iar la noi in tara procentul de lichele il depaseste acum pe cel din USA sau UK unde e deja inspaimantar de mare.

    Da-i cu muzica (cuvintele sunt importante in muzica, carteodata…)

    Apreciat de 1 persoană

    • Păi, văd că așteptați perfecțiune de la o vorbire liberă de circa două ore. Ce cred eu despre stînga și dreapta, în general, dar și în cazul Ro, am scris-o de atîtea ori că m-am și plictisit. Ba chiar și aici într-un comentariu, dacă aveți răbdare îl puteți găsi! Iar în interviu, folosesc stînga și dreapta ca „etichete” pe care-i amintiți și le aplică singuri…

      Apreciat de 1 persoană

      • popemil zice:

        eu nu ma astept nimic de la nimeni, am renuntat de mult, ma descurc singur si fara asteptari. Zic si eu ca Vasea; doar constat. Aici constat ca inca mai avem intelectuali si mai si constat ca inca mai cred in de dreapta, de stanga, fascisti, comunsiti, socialism, capitalisti, dmocratie, si alte baliverne de adormit copii, si ma doare.

        Personal pun mana si fac ce pot, unde pot dar asteptari, nu mai am nici de la lume, nici de la sistem.

        Chiar am ajuns la trista concluzie ca sistemul nu mai poate fii reformat in nici un fel, trebuie abandonat si facut altul.

        Eu la asta lucrez.

        Sistemul a fost facut sa fie vesnic bipolar contradictoriu si sa conduca periodic si des la crize politice, economice, razboaie, iar cei care il conduc au ei grija cine sa fie ales sau ce sa danseze cine e ales, nu conteaza in ce tara, iar ei dirijeaza crizele dupa com le vine lor cata vreme noi jucam la cazinoul lor, regulile lor, cu fisele lor.

        Si acum se indreapta, prin cateva razboaie masive in program, catre noua ordine mondiala, tot a lor, si aia o sa fie un fel de Auschwitz planetar, ca da, si Auschwitz e tot o inventie a lor (ca si casta)

        Singura metoda sa ne eliberam nu e violenta (tot aud ca fara violentza nu ne descotorosim) ci pacifica, dar greu de implementat. Si asta ma screm, sa creez parghiile si metodologiile ca implementarea sa poata fii facuta tinand cont ca sistemul se va opune vehement si violent cu orice misloace.

        Iar omul de rand, victima, va sarii in ajutorul sistemului pentru ca nu stie ca e de fapt sclavul mental al acestuia si in realitate se poate si altfel, mai bine..

        Deja de decenii se bate moneda pe demonizarea intelecutalilor ca fiind un rau necesar, prosti care nu produc nimic, scriu prostii etc, la fel ca si demonizarea sistematica a oricarei linii de gandire care duce la iesirea din cazinoul lor. Ca daca raman fara prostime in cazinou dau faliment, tot castelul lor e din carti de joc. Daca noi nu mai jucam, ei pierd totul.

        Asa vad eu lumea, cred ca de prost ce sunt, dar ma complac in prostia mea.

        Apreciat de 1 persoană

      • Cred că e o viziune destul de corectă. În ce privește sitemul, și nu mă refer doar la cel aici, e ajuns la capătul puterilor. De bună voie, nu se va reforma, iar violența o excludeți, ca și mine. Păi, nu mai rămîne mare lucru, calea Gandhi-ană. Sau, o soluție mai simplă, pe care o aleg eu de ceva vreme, retragerea pe cît e posibil la marginea lui unde plasa are găurile mai mari… Eu vă doresc, de bună seamă, succes, avem în comun măcar nemulțumirea…

        Apreciat de 1 persoană

      • popemil zice:

        Eu am trait in retragere o viata, dupa ce am incercat in tinerete sa urc la varf, stateam la masa cu Coposu sau Diaconescu, participam la sedintele de presa de la Opereta cand au decis sa puna sus pe Ciorbea de sacrificiu ca sa faaca loc lui Radu Vasile, am incercat sa ii bag subt nas lui Radu Vasile cand era inca sefulet doar la Senat cu rampa pregatita sa urce in locul lui Ciorbea niste idei de reformare a sistemului de sanatate, a fost fericit, pe urma a discutat chestia cu nu stiu cine mai presus de lege si partide, si din momentul ala ma ocolea ca dracul tamaia.

        Atunci am inteles eu ca ine ajunge destul de sus in politica ori face ce i se spune de si mai de sus ori il calca autobuzul. Pe Ceasca l-a calcat.

        Eu lucrez de la adapost din umbra, desii garantat tot imi asculta telefonul si citesc posta, dar ca ne avand eu un efect pe piata sunt considerat doar ceva nebun inocu si deci inutil sa strice resusrse pe mine, ceea ce imi convine de minune.

        Dar tin legatura cu influeencerii din lume care pot fi contactati, si poate poate intr-o zii punem de un party.

        Apreciat de 1 persoană

      • Da, am apucat să-i cunosc și eu mai pe toți „oamenii politici” băștinași. Nu e o bucurie, dar te ajută să cunoști natura umană!

        Apreciază

      • popemil zice:

        natura umana deformata de sistem, si care inlocuieste si otenebreaza adevarata natura umana impingand in fata ca valori sexul, hotia, puterea, lacomia si distrugerea a orice mama natura a creeat pana azi; pentru zeul profit, carele e totul iar orice restul e apa de ploua…

        eu pregatesc o cale sa recuperam ceea ce am pierdut ca fiintze, adevarata natura umana, aia unde valorile de azi sunt reziduale. Exista valori mult mai inalte.

        Apreciat de 1 persoană

      • Natura umana în formele sale extreme este tot natură umană!

        Apreciază

      • popemil zice:

        deviata rau, si cu scop, sistemul nu stie sa gestioneze persoane libere, informaate si care gandesc de capul lor si isi dau legi de capul lor pe care le resp-ecta de capul lor, ca nu mai e nevoie de sistem atunci si se duce de rapa castigul lor, ei au nevoie de oameni neoameni, deformati psihic, lacomi, violenti, avari, fara capatai, pe astia stiu sa ii gestioneze, de aia programeaza sistematic crize, razboaie, falimente, sa tina lumea in pumn prin misloacele pe care le stiu grationa.

        Dar se poate si altfel, si fara ei, doar ca trebuie sa ne educam unii pe altii, iar sistemul face totul ca educatia sa nu existe, ci doar scoala, sa fii suficent de scolit cat sa le faci treaba, dar insuficient de scolit cat sa iti vina idei cum ar putea merge altfel, mai bine.

        Aici intervine rolul educatiei subversive, a umorului, sarcasmului, ironiei, satirei, lucruri pe care ei le tem, ca nu le pot gestiona pentru folosul propriu.

        Apreciat de 1 persoană

      • Păi, de bună seamă! Că doar oamenii se mai și autoeducă, intereducă, care nu-s așa de fraieri să se lase în grija școlii, a oricărei școli, misiunea acestor fiind producerea de ființe conforme! Era să scriu din șreșeală cetățeni!

        Apreciază

      • popemil zice:

        Daca oamenii s-ar autoeduca, nu ar mai avea success sistemul, trebuie sa incepem de undeva, speranta mea a fost Islanda cnad au bagat bancherii si guvernul la inchisoare, am participat activ la crearea noii constitutii cu idei, traiam in Italia, si sunt fericit ca ceva din ce am trimis e acum in noua lor constitutie, dar scanteiea Islanda a murit in Islanda, din pacatea, acum sunt cu ochii pe o alta tara, doamne ajuta.

        Apreciat de 1 persoană

      • Păi, eu cred că, pentru un om cu mintea relativ normală, deci nu vorbesc de mari talente, de genii, autoeducația este o obligație!

        Apreciază

      • popemil zice:

        chestia aia cu realtiv normala e… relativa…

        Apreciat de 1 persoană

      • Asta spun și eu!!!

        Apreciază

  25. dezideriududas zice:

    @ LA
    @ Pop Emil

    Nici plasa nu are gauri mai mari la margini ( Liviu, eu sunt mai la margine decat tine, si-ti pot dovedi asta…..) si nici nu mai suntem in situatia in care cineva ar putea fi interesat sa inchida vocea intelectualilor publici…Din contra, revolut, din perioada anterioara, cand era motivatia de a-i bloca, acele schizofrenii ale adevarului care ramaneau ( ca la Camus, dupa bine si rau, nu se mai stie ce e bine si ce e rau….), se incearca acum sa fie prezentate ca opinie a « poporului »….Problema este ca pe « campul de lupta » ( razboiul economic ) bate vantul…Nu acelasi ca odinioara….

    Apreciat de 1 persoană

  26. popemil zice:

    Gaurile sunt peste tot, sistemul ia apa la greu, dar nu toate gaurile duc la liberate de miscare, unele sunt create chiar de sistem si duc in alte plase, trebuie sa driblezi cu grija.

    Apreciat de 1 persoană

  27. mihai tarta zice:

    Am avut absorbtie de 90% in exercitiul financiar trecut, iar in prezent suntem la 19% pe cand polonezii la 21%, polonezii au in schimb peste 3 milioane de angajati la stat, si cu salarii mai mari decat in privat (cu 700 zloti), si cu o proportie a angajatilor la stat de aprox. 50% din numarul celor din mediul concurential (6 milioane), adica au si cu cine. Fondurile se vad aici https://cohesiondata.ec.europa.eu/overview, merita sa ne comparam mai atent si pana la capat: http://stat.gov.pl/en/topics/labour-market/working-employed-wages-and-salaries-cost-of-labour/employment-wages-and-salaries-in-national-economy-in-1st-quarter-of-2018,1,37.html (p. 21).

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc pentru completări. Din cîte știu, în exercițiul financiar trecut, polonezii au avut absorbție de peste 100%, preluînd și fonduri neluate de alții. Am avut nooi 90% în exercițiul cu pricina? Aș fi bucuros, dar am mari dubii. Sigur vă referiți la bugetul UE pe lapte ani? Și ar mai fi aspectele calitative ale absorbției. Săli de sport în sate depopulate, parcuri de asemenea în sate, care în schimb n-au apă și canașizare și stau cu wc-urile strămoșește în fundul curții, pîrtii de schi en gros într-o țară în care sezonul ține 3 luni, iar în iernile grele poate 4. Uitam de telegondole, dar mai ales de trainning. La noi toată lumea se antrenează, după care uită scopul revoluției! Știu oleacă Polonia…

      Apreciază

  28. mihai tarta zice:

    Cu placere, sigur, din ultimele cifre oficiale absorbtia a fost chiar de 91.98% in 2007-2013, https://cohesiondata.ec.europa.eu/dataset/SF-2007-2013-Funds-Absoption-Rate/kk86-ceun , si in Polonia ar fi aceleasi aspecte legate de productivitatea utilizarii acestor banii, s-au ales cu aeroporturi cu ZERO pasageri si zboruri, gen Radom, s.a.m.d., bani in revitalizarea industriei bazata pe carbuni, aceleasi terenuri in aceleasi sate parasite, etc. dar astea sunt detalii pe care presa de la noi crede ca nu merita mentionate, am locuit cativa ani in PL, faceam un zine/blog acolo, mamaligadevarsovia, oricum chestiile astea nu se gasesc asa pe google, unde se baga tone de bani in rezultatele pozitive ale cautarii, povestile acelea incredibile de succes si etc, restul povestilor sunt insa in presa lor, si sunt destule

    Apreciat de 1 persoană

    • Hopa! Am vazut blogul cu pricina pe cînd eram în Cracovia! De asta îmi era cunoscut numele! Din 1997 pînă acum vreo doi an, am petrecut cumulat vreo 3 spre 4 ani în Polonia, în vizite de la 10 zile la o luna… În ultimii ani, de cînd cu nebunia PiS, n-am mai fost, păcat să-mi stric impresia! Dar urmăresc ce se mai întîmplă, nu doar în presa lumii, ci și în Gazeta W, cu google translation. Am și postat în ultimii trei ani, multe despre ciudățeniile poloneze, de la Iisus Regele Poloniei la atacul forntal la Tribubalul Constituțional sau la episodul „noaptea ca hoții”, unde e clar că ne-au luat-o înainte! Blogul era foarte bun, l-am urmait și de aici o vreme…

      Apreciat de 1 persoană

  29. Spiger zice:

    Domnule profesor, maturitatea va aduce moderatie! Doamna Mungiu spune pe undeva ca in tineretea ei era foarte virulenta cu Puterea domnului Iliescu, fara sa nuanteze. Imi place când ati zis ca nu mai sunteti maniheist. Si dstra , dar si dumneaei ati devenit un fel intelectuali nuantati si nu sunteti foarte virulenti cu stânga politică. Putini intelectuali au curajul sa aiba un discurs moderat catre politica noastra, mai ales cei care sunt pozitionati catre dreapta politica. Înainte de mitingul din 10 august destui intelectuali notabili incurajau discursul violent,vulgar si indemnau oamenii catre o revolutie violenta impotriva actualei Puteri. Felicitari pentru radiografia politicii românesti si a intelectualitatii care a profitat dupa Evenimentele din decembrie 1989.

    Apreciat de 1 persoană

  30. Pingback: Gabriel Liiceanu & Editura Humanitas vs Liviu Antonesei & @ntonesei`s blog | @ntonesei's blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.