30 04, o vizită la înaintași


DSCN0586

Din februarie 1974, cînd am pierdut-o pe bunica Ruxandra, am evitat pe cît a fost posibil să particip la înmormîntări și chiar să vizitez cimitire altfel decît din interes cultural-istoric. Motivul, acum îmi pare pueril, dar atunci era serios – am plecat de la parastas trîntind ușa, pentru că lumea mi s-a părut prea veselă și pusă pe glume! A durat cîteva decenii, pînă în iunie 2005, cînd l-am pierdut pe tata. De atunci, merg periodic la mormîntul în care este îngropat, alături pe mama sa, care l-a precedat, și de mama mea, care i-a urmat după trei ani. De cîteva ori pe an, ajung la acel mormînd în care sînt alături persoanele care au avut probabil cel mai mare efect formativ asupra mea, fără de care cu siguranță nu aș fi fost așa și cele mai mari șanse sînt să fi fost mai rău! Bunica Ruxandra, 1889 – 1974 – este cea care, între patru și cinci ani, m-a învățat să scriu și să citesc, ba chiar și operații aritmetice elementare. Nu era învățătoare, era o țărancă absolventă a celor șase clase austriece, care se făceau în Bucovina pe vremea Imperiului. M-a învățat să citesc după Biblie, dar cum exemplarul ei era unul de mici dimensiuni, se ajuta de ziarul Scînteia unde, mai ales în titluri, lieterele erau în format mare. Este posibil ca Biblia cu pricina s-o fi primit de la tata, pe care l-o fi însoțit în război, există pe pagina de gardă o semnătură a tatei datată 1943. Tot bunicii îi datorez pronunția germană ca și perfectă, care din păcate nu mi-a folosit la mare lucru. În ciuda faptului că am făcut patru ani în liceu, un an la studii post-universitare și mai multe luni la instigarea filosofului Constantin Noica, nu cred că știu mult mai bine decît învățasem de la bunica! Tata n-a studiat germana, în liceu a urmat franceza, dar cu ce învățase în casă, știa mult mai bine decît mine.

Sigur, părinților, Ana și Dimitrie – tata ar fi putut împlini azi 95 de ani! – , le datorez mai întîi faptul că am sosit în această lume. Nu mai puțin însă și  faptul că au avut priceperea și devoțiunea necesare să facă din „broasca” (vorba celeilalte bunici, Zenovia) care eram la naștere o ființă viabilă… Dar, probabil, al treilea lucru pe care-l amintesc este la fel de important, fără el primele două ar fi măcar parțial anulate – educația liberală pe care mi-au oferit-o, faptul că nu mi-au impus niciodată nimic, că m-au lăsat să aleg în chestiunile importante, că m-au încurajat și în lecturile mele debordante și în primele încercări scriitoricești. În clasa a X-a, tata mi-a adus prima mașină de scris, era de la casare de la cooperativa la care lucra atunci, dar recondiționată. Era neagră, portabilă, se chema Continental și avea o plăcuță pe care era adresa unuia din posesori, unul celebru: „Editura Cartea Românerască, Bulevardul Regele Carol I nr…”. La terminarea faculății, mi-au cunpărat una nouă, redegistă, Erika. Vorba lui Șerban Foarță, „Erika, domnișoara redegistă”! Apoi, m-am descurcat singur, cu mașinile de scris, pc-urile, laptopurile… La un moment, voi fi și eu constant alături de cei trei – n-am nici o grabă desigur, dar e firea lucrurilor. Mă voi simți bine…

DSCN0582

La plecarea de la reședința lor, am făcut popasuri la alți cîțiva înaintași, altfel decît rudele apropiate. Am aprins cîte o lumînare la Ion Creangă, care este strămoșul povestitorilor din această parte de țară, la poeții Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi, care mi-au încurajat începuturile literare, la profesorul Ion Holban, căruia îi datorez în mare parte cariera științifică și universitară, la Any și Virgil Costin, ea dirigintă și profesoară de germană în liceu, el un actor la care țineam, prieteni ai părinților mei. Sigur, Any n-a reușit să mă facă să învăț germană mai bine, dar după ce m-a trimis la tuns prima oară și am revenit ras în cap, a renuțat la această inițiativă pedagogică și am putut ajunge în vară cu părul destul de lung… Iar Virgil îmi dădea invitații la premiere, astfel încît puteam să mă dau și eu mare la fete!

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la 30 04, o vizită la înaintași

  1. Fercu zice:

    OFFFFFFFF! Va sărut, LA! Vă sărut…

    Apreciat de 1 persoană

  2. vasilegogea zice:

    Frumos!
    A te întoarce la genitori și a te reculege, fie și numai prin a rememora clipe, zile, întîmplări e un mod de a te întoarce la tine însuți…

    Apreciat de 1 persoană

  3. Radu Mârza zice:

    Frumos text, tristă ocazie…

    Apreciat de 1 persoană

  4. Radu Mârza zice:

    Erika, domnișoara redegistă 🙂 🙂 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  5. O mai am, dragă Liviu, şi acum, din spirit de prevedere, pe cât cred, fie şi dacă,-n genere, acesta îmi lipseşte cu desăvârşire. Mă tem pesemne, subconştient, de-o zi în care… fratele computer ar putea fi pus sub interdicţie. Trăim în, mereu reluate, vremuri stranii sau, cel puţin, tembele!

    Apreciat de 1 persoană

  6. Vasilica Ilie zice:

    O, Doamne, m-aţi impresionat! Bine faceţi că nu îi uitaţi şi mergeţi să le aprindeţi lumânări şi să le duceţi flori la morminte! Eu când merg la ai mei iau şi tămâie, o sticlă de aghiazmă să stropesc mormintele. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

    Apreciat de 1 persoană

  7. InimaRea zice:

    Și eu mai ciocnesc cu ăl bătrîn. Iar maică-mi, îi dau țigări de pomană – s-aibă și-acolo.

    Apreciat de 1 persoană

  8. mihaela grancea zice:

    Va inteleg. Si eu fac la fel. Matusile dragi au murit mai intai, eram rasfatata lor. Apoi, dupa un deceniu, mama. Of, mama care a murit cu seninatate si cu un zambet plin de iubire. Avea darul credintei. Tata, un ateu convertit, a murit pocait…si chinuit rau de boala si de sistemul medical romanesc. A muirt anul trecut la 90 de ani. Le datorez enorm. Tata m-a invatat sa citesc la 5 ani, ca il asaltam cu cerinte de lectura, Asa ca nu aveau treaba cu mine, citeam si desenam mai tot timpul. Mama care avea sapte clase facute in interbelic sa ocupat de mine, facea lectiile cu mine. La fel si matusa Olimpia care era taranca CAP-ista cu veche pregatire de asistenta medicala. Doborata de comunism. Era blandetea intrucipata. Mormintele lor sunt risipite in trei cimitire. Ma duc, la ei, cand pot. Da, cimitirul este un loc al cerititudinii. Mie imi da liniste si chiar energie. De aici a pornit interesul meu stiintific pentru Cimitir. Dar, nu zonele in care sunt inmormantati cei dragi. Acolo sufar. Desi odata cu moartea parintilor, imbatranesti. capeti si un soi de independenta. Stiu, suna cinic, dar asa am simtit eu. Dupa ce am terminat facultatea am tot avut grija de ei: colete cu hrana trimise din Slatina City, Mos Craciun in actiune permanenta. Ei aveau pensii mici. Si doctorii, mama lor, mi-au mancat o casa. Am vandut-o pentru ca parintii sa moara confortabil. Si au murit confortabil. Sunt epuizata de tara asta, am mai spus-o.Eu nu o sa mai ma bani ca sa mor confortabil.
    Am zis ca dupa 15 mai o sa merg in Cimitirul Municipal din Sibiu ca sa imi vizitez colegii decedati, mormantul lui Mircea Ivanescu si al sotiei sale pe care am iubit-o mult. Cred ca trebuie sa iau cu mine si o grebla. Nu mai vorbim de flori. In jur se face tot mai multa liniste.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.