Liviu Antonesei – Forța lui Amos Oz

 

Liviu Antonesei – Forța lui Amos Oz

 

Fără îndoială că scriitorii puternici ne marchează, lasă urme în noi. De obicei, această influență se exercită la nivelul conștiinței, ne dăm seama ce anume ne-a impresionat. Dar există o familie de scriitori puternici, a căror efect trece dincolo de conștiință, aș putea spune că ne ocupă și sub-/in-conștientul. În tinerețe, mi s-a întîmplat asta de multe ori, am visat lumea din operele lor după ce i-am citit pe Kafka sau Dostoieski, ba chiar și lumea agrest-luxuriantă din poemele lui René Char. Ultimul vis pe care mi-l amintesc, ar putea fi din jurul anului 2010 – 2012, cînd am recitit – sau citit prima oară – mai multe din romanele lui Ismail Kadare și cînd mi-am petrecut mai multe nopți prin munții pietroși și pe litoralul, de asemenea pietros, al Albaniei în care nu am ajuns pînă acum.

De o bucată de vreme, recitesc – iar trei dintre cărți le citesc prima oară – opera lui Amos Oz. Sînt spre final, mai am de terminat Povestea despre dragoste și moarte. Am lăsat-o la sfîrșit nu pentru că este cea mai masivă carte a lui Oz, nici pentru că am găsit-o mai tîrziu decît pe altele, ci pentru că într-un fel ne ajută să le înțelegem mai bine pe celelalte. Cam toată literatura marelui scriitor israelian este autobiografică, dar aceasta este în mod explicit așa, nu este travestită într-un roman. Ei, bine, în plină citire și recitire a lui Oz, astă noapte m-am visat în lumea sa, la Ierusalim, dar nu era Ierusalimul de acum, ci cel din majoritatea cărților sale, cel din epoca mandatului britanic și al primilor ani după independență. Și nu eram singur, eram cu Michael Shafir, pe care nu l-am mai văzut de mulți ani, și amîndoi vedeam Ierusalimul ca și cum ar fi fost filmat dintr-o dronă, numai că drona păream eu, poate și Michael era!, pentru că zburam. Un Ierusalim prăfos, cu multe clădiri urîte, ponosite, cenușii, în anotimpul cald, pentru că eram îmbrăcați ușor, nu în multele haine necesare în anotimpul ploios, iarna ca să spun așa.

Și deodată, Michael mi-a arătat o clădire pătrățoasă și cenușie, cu vreo patru etaje și mi-a spus: „Iată Institutul Viitorului, acolo ai să lucrezi”. Habar nu am dacă există așa ceva în Ierusalim, oricum în volumele lui Oz n-am întîlnit un asemenea institut, deși sînt pline de instituții academice și cărturărești, Universitatea de pe muntele Scopus, Biblioteca Națională și cîteva biblioteci personale fabuloase mai în fiecare volum – începînd cu cea a.tatălui său, ca să nu mai spun de cea a unchiului Joseph, marele cărturar. Și, desigur, sînt pline de profesori, cercetători, scriitori, jurnaliști ș.a.m.d. Nu există prin urmare vreun Institut al Viitorului în opera lui Oz, dar în mai multe locuri, inclusiv chiar aproape de începutul Poveștii despre dragoste și moarte apare o distincție interesantă și cred eu adevărată pe care scriitorul o operează între locuitorii Ierusalimului – și ai întregii țări de altfel: cei fixați în trecut și cei orientați spre viitor. Și este foarte interesant că, oricît aș încerca, nu reușesc să-l localizez pe Oz într-o categorie sau cealaltă. De unde, probabil, ca orice mare scriitor, locuiește într-un intermundiu.

Poate n-aș fi povestit visul meu de astă-noapte dacă o persoană care a citit, la rîndu-i, Amos Oz în vremea din urmă n-ar fi avut vise asemănătoare, care se petreceau în lumea acestuia mai multe nopți la rînd… Cum s-ar spune, Oz face victime în serie, e un ocupant neobosit al inconștientului cititorilor săi. Da, asta face un scriitor puternic!

PS Sigur, am destul de frecvent vise cretane, dar nu cred că numai Kazantzakis, care îmi place foarte mult este de vină. Mai este și experiența de 13 ani a insulei și, dacă este ceva adevărat în ideea inconștientului colectiv, o posibilă ramură genealogică…

 

26 Februarie 2018, în Iași