Liviu Antonesei – Soarele de Crăciun. Un triptic

Ciudată vreme pentru perioada Crăciunului -și asta ține deja de mulți ani. Poate de asta și gîndurile merg în direcții pe care nu le urmărești neapărat, mai ales spre trecut, spre copilărie, spre veacul tău…

Soarele de Crăciun.  Un triptic

 

1. Secolul meu

 

Secolul în care mi-am trăit cea mai mare parte a vieții,

oricît de lungă ar fi programată aceasta –

secol boit în negru și roșu și cenușiul oțelului de armă

călit în sîngele înaintașilor noștri, în sîngele nostru,

de la Kolîma la Oswiecim, prin Grotele Arelatine,

de la est la vest, de la nord la sud, un vast cimitir

al libertății, și cimitir în cel mai propriu înțeles

al cuvîntului încă de pe cînd se chema țintirim…

 

Și cîte un Mc Murphy fugind cu echipa de pescari

amatori, alergînd marea după somoni argintii –

dar măcar a încercat înainte de electro-lobotomizare.

Și milioanele de imitatori care am fost la capătul

veacului, schimbînd un salon cu altul – da,

unul cu pereții netezi și moi. Și pastilele colorate

și injecțiile transformate într-un anestezic

la fel de multicolor. Vizual. Și sonor…

 

26 Decembrie 2017, în Iași

 

 

2. Cimitir sub pădure

 

De la banda cenușie a șoselei, șușaua,

cum se mai chema în vremea copilăriei,

și pînă la liziera de pe deal a pădurii,

se-ntinde cimitirul sătesc, în plin proces

de marmorificare de cînd țăranii s-au botezat

italieni, oriunde și-au luat lumea în cap.

 

Un soare mai degrabă de Paște decît

pentru Crăciunul de astăzi, un soare alb

peste biserica de o sută de ani, cu monumentele

cenușii – verzui ale ctitorilor alături.

Și doar urme murdare de zăpadă

de la ninsoarea de la ziua națională.

 

Pe două plăci de beton la intrare, numele

celor o sută de bărbați căzuți în două războaie.

Vorba de peste Ocean – să gîndești global

și apoi să acționezi local. Dar ei au pierit

aiurea, mai degrabă la scară globală…

 

 

26 Decembrie 2017, în Iași

 

 

3. Tăierea porcului

 

În clipa decisivă, am închis aparatul

și m-am tras după colțul clădirii – să nu sufere

bietul animal din pricina marii mele mile.

Așa am fost sfătuit de cînd eram copil

și așa am făcut din instinct, fără gînduri.

 

Am ros cu poftă șoricul, am băut vin roșu

și am luat parte entuziast la strămoșeasca,

chiar ancestrala pomană. Pomana porcului,

după cum scrie în cele mai vechi cronici…

 

Peste noapte, un somn lung, fără vise.

Și dimineața, cafeaua, țigările sudate

și flecăreala menită să alunge urmele somnului.

Ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic!

 

Și nici nu s-a petrecut – o viață s-a dus

după soroc, ca și cum nici n-ar fi fost,

iar viața netulburată continuă. Cu fiecare

naștere, cu fiecare moarte…

 

26 Decembrie 2017, în Iași