Maria Dinu debutează. Excelent!

Pînă acum cîteva zile nu știam multe lucruri despre poeta craioveană Maria Dinu – doar că este secretar general de redacție la revista Mozaicul și că scrie poezii, poezii bune, după cum constatasem în cîteva grupaje citite în presa culturală, în revista la care lucrează, în Familia sau Bucovina literară, reviste pe care am norocul să le primesc în edițiile electronice, uneori și pe hîrtie. Însă la sfîrșitul săptămînii trecute, am fost la Suceava la anibversarea de 75 de ani a utimei reviste enumerate, acolo era și poeta care mi-a dăruit volumul ei de debut. Una este să citești cîteva, chiar mai multe, poeme risipite prin reviste și cu totul altceva să ai la îndemînă un volum întreg. Și anume: Nopatea părului liber, Editura Aius, Craiova, 2017, cu o prefață de Isabel Vintilă. Volumul a cîștigat premiul de debut al Concursului Național de Poezie Constantin Nisipeanu și, deși nu cunosc celelalte manuscrise aflate în concurs, spăun liniștit că l-a cîștigat pe bună dreptate, adică de la sugestivul titlu pînă la poemul care încheie carte. Am citit acest volum, în tren, la întoarcerea acasă și l-am recitit a doua zi din nou. În afară că mi l-aș fi dorit mai lung, ca să prelungesc plăcerea lecturii, nu am nimic să-i reproșez, ba din contra. Maria Dinu scrie o poezie foarte vie, numai ușor supravegheată și, fără îndoială, reușește în acest prim volum să-și marcheze teritoriul, ba chiar să construiască o lume. E o poezie în care precizia elegantă a frazării lirice nu încorsetează prospețimea imagistică. Și e bine de semnalat că poeta mizează mai mult pe imagine decît pe metaforă, ceea ce mi-o face apropiată. Nu fuge de visceralitate. Nu evită formulele dure, nici pe cele gingașe, dar nu abuzează de ele. Și, mai ales, știe că merg excelent asociate, cumva contrapunctiv, sau poate oximoronic. Dar dacă nu citez, poate să pară că vorbesc în gol, așa că voi cita în întregime poezia care dă titlul volumului: „de-acolo de jos tavanul/ mi-e suficient cît o casă în cer./ Le simt călcîiele, de-abia ating podeaua chiliei, și despicătura cerului/ cu vibrația lor care îmi cade în piept./ Au gleznele mici și rotunde./ Cînd sar se lovesc unele de altele/ ca mărgelele pe șirag./ În cămăși de sac de iută/ (să nu se-atingă vreodată corpul cu păcere)/ sunt eprubetele scufundate într-un cilindru gradat./ Într-o napte pe săptămînă, își arată una alteia/ părul liber, cum a mai crescut de la ultima spălare.// Și-acum că ți-am spus, dacă nu e noapte/ să mă legi la ochi și să-mi săruți umerii”.

Excelentă prefață Isabelei Vintilă, pe care am citit-o însă după cele două lecturi pe care le-am făcut volumului. Așa fac mereu, vreau să am parte de un fel de lectură genuină. Dar mi-am verificat bine lectura cu autoarea prefeței!

Maria Dinu nu s-a grăbit cu volumul de debut și cred că a făcut foarte bine. nu știu dacă în urmă cu zece ani, cu cincisprezece ajunsese la această maturitate a discursului liric. Extrem de rar răspîndită printre debutanți. Ce știu însă sigur este faptul că îi voi urmări cu atenție viitoarele apariții editoriale…