Rîdem, bine?! (6). Dorel Schor – Trei povestiri umoristice…


De obicei, postam una sau două dintre povestirile trimise într-o săptămînă, acum n-am reușit să aleg așa că le pun pe toate trei…

schor

 

AMINTIRI NOSTALGICE

  – Ţin minte că odată, mai de mult, pe vremea când eu eram responsabil sindical la întreprinderea noastră, mă întâlneşte într-o seară directorul meu, tovarăşul Grigore Vasilievici Komsomolski. Se spunea că de fapt îl chema Pohoronâi, dar şi-a schimbat numele ca sarcină de partid.
   – Păi, de ce? ne mirăm noi.
   – Pentru că Pohoronâi înseamnă funerar sau funebru, iar noi eram întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură…
   – Aşa, şi…?
   – Şi mă învită la restaurant. Acuma, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, când te învită directorul la băut, sunt două aspecte importante: unul ar fi că e o mare cinste şi onoare, aşa că atunci nici nu se pune problema să te grăbeşti sau să refuzi invitaţia… Al doilea aspect ar fi că, prin firea lucrurilor, el comandă dar tu plăteşti consumaţia, adică exact ca la serviciu… Aşa că am stat noi la băut şi la taclale vreo două ceasuri, poate chiar ceva mai mult. Eu, de fapt, abia mi-am muiat buzele în pahar, iar el, aşa să fim cu toţii sănătoşi, nu ducea de loc la ureche… Până când, nu ştiu ce îl apucă pe tovarăşul Grigore Vasilievici şi-mi arde un pumn între coaste, că vorba aia, dacă nu mi-ar fi trecut, ma mai durea şi acuma.
   „Ce s-a întâmplat, spun eu, nu vă simţiţi bine, tovarăşe director?” … Făceam pe grijuliul şi îngrijoratul, dar nu mai ştiam cum să fac  stânga-mprejur mai repede. „Să vă comand o murătură, Grigore Vasilievici? Sau poate doriţi un taxi?”…
   – Dar el, nimic!
   – Exact… El nimic. Nu vrea murături, nu vrea antinevralgic, nu vrea taxi, vrea numai să-mi împingă mie lăboaiele în beregată. Şi atunci îmi vine ideia să strig „potoliţi-vă, pentru numele lui dumnezeu, vreţi să vărsaţi bunătate de vodcă? Mai bine mi-aţi spune cu ce v-am supărat eu personal!”.
   – Şi s-a potolit?
   – S-a mai liniştit, ticălosul. Şi incepe aproape urlând, să-mi povestească ce i s-a şoptit, că eu, Boris Israelovici Glazpapier, l-aş înşela cu tovarăşa Marusia Feodorovna Komsomolskaia, adică cu nevastă-sa.
   – Adică invers, îl corectăm noi, că ea de fapt îl înşeală…
   – Şi eu, pentru că ar fi în timpul orelor de la servici.
   – Ce fantezie de om băut!
   – Da, că eu îi pun coarne. Degeaba i-am spus că reputaţia dumneaei este deasupra oricăror zvonuri, că tovarăşa Marusia e o persoană mai plinuţă, care nu e genul meu, că e membră de partid şi de sindicat…, că morala proletară… Nimic.
   – Pretexte! exclamă domnul Oiţerman, numai ca să te persecute.
   – Un naţionalist! spunem toţi ceilalţi. Ca să vezi… La beţie.
   – Chiar aşa, clatină nostalgic din cap Boris Israelovici. Naţionalist era el, directorul, dar în ce priveşte nevastă-sa, nu greşise deloc. Era o bucăţică bună Marusia aia…

HAMLET 

 

În urmă cu câteva seri, în sala casei de cultură din oraşul nostru, a avut loc premiera piesei „Hamlet” de Shakespeare, în interpretarea unui colectiv talentat de artişti amatori. Am scris o cronică a spectacolului conform cu regulile genului. Adică, am consacrat o treime din text piesei şi autorului, o treime modului în care interpreţii şi-au făcut datoria şi o treime felului încurajator în care publicul a primit evenimentul cultural. Am prezentat imediat materialul redactorului şef al ziarului din oraş.

 

– Eşti grozav! M-a lăudat el generos, ai surprins esenţa fenomenului şi subtilitatea subiectului. Cronica va avea un ecou deosebit în localitate. Mai ales partea cu interpreţii… Cred numai că ar trebui să subliniezi mai mult faptul că ei sunt amatori, să precizezi cu ce se ocupă…

– Bine, am spus. Hamlet, de exemplu, e funcţionar la primărie. Răspunde de înscrierea copiilor la grădiniţe.

– Bravo! S-a entuziasmat şeful. Atunci notează: Cutare, cum îl cheamă, lucrează sub îndrumarea permanentă şi neobosita a primarului nostru care, în cele două cadenţe electorale, a reuşit să schimbe faţa localităţii noastre, prin construirea unei faleze pe malul mării şi a unui complex comercial, a inaugurat sezonul turistic şi a conexat taxele municipale la…

– Bine, am îndrăznit timid, dar primarul nu joacă nici un rol.

– Ohoho, m-a corectat şeful. Şi încă ce rol! Mai departe… Cine e Julieta?

– Julieta e din altă piesă. Aici o avem pe Ofelia. E profesoară de gramatică la liceu. Foarte talentată.

– Foarte bine că-i talentată, dar noi nu avem probleme cu gramatica. Noi avem probleme cu fizică. Lior al meu se descurcă greu cu materia… Profesoara de fizică nu joacă în piesă?

Mi-am exprimat regretul.

 

– Nu-i nimic, notează te rog: „gramatica, la fel ca fizică predată de colega ei, profesoara Martiano, care s-a făcut cunoscută prin capacitatea ei profesională etaca, etaca”. Trebuie să avem grijă şi de alte cadre didactice, nu-i aşa?! Mai departe, cine joacă tatăl, sau umbra lui, ce scrie aici?

O voce mare: doctorul Ben David, de la laborator.

– Excelent, cu medicii trebuie să te ai bine, nu se ştie niciodată… Laboratorul mă interesează mai puţin, găseşte o formulă, îl lauzi pe Ben David, faci legătura cu policlinica şi îmi notezi câte un specialist în fiecare domeniu. Cum ar fi: „în sala am remarcat cu satisfacţie elita noastră medicală, printre care pui un ortoped, cu distinsă soţie, un cardiolog, să nu avem nevoie, cu fermecătoarea sa doamnă, un urolog, ferească dumnezeu, cu logodnica şi aşa mai departe, în funcţie de ce boli există… Aş mai avea nevoie de câteva cuvinte despre agenţia de voiaj „Mondial”, nu strică să ne facă reducere la excursii…

 

Am operat imediat o schimbare în text, trecând cu discreţie de la călătoria lui Rosencranz şi Guildenstern la Rozenberg şi Goldenberg, proprietarii agenţiei, care oferă locuitorilor din oraşul nostru şi din împrejurimi, la preţuri rezonabile şi în rate convenabile, excursii pe toate continentele, inclusiv la castelul Elsinor din Danemarca.

– Eşti mare! M-a lăudat şeful. Asta o să aducă précis şi câteva reclame comerciale la sfârşit de sezon. Mai departe, cine-i ăsta, Polonius..!?

– Polonius e tatăl Ofeliei.. Interpretul e funcţionar la fisc.

– Nici nu mă miră, masahnasaua e plină de polonezi… Pe ăsta îl lauzi sobru, gen talent viguros, funcţie subtilă, discreţie eficienta… Să fie ca investiţie, să ne ferească sfântul.

 

Pentru că textul cronicii de spectacol s-a lărgit, dar spaţiul tipografic rămăsese acelaşi, a trebuit să tai din gros. Am renunţat la partea consacrată piesei şi autorului care, oricum, nu este concetăţean cu noi, i-am lăudat pe interpreţi şi pe colegii lor de serviciu şi, când să pomenesc de regizor, o reputată figura din lumea artei scenice, şeful a intervenit iar.

– De ce ai scris „celebrul Matatiahu Miller”?

– Păi, e celebru, a luat premiul Herman pentru regie, e director artistic la Munchen, a montat piese la Praga…

– Bine, a acceptat dânsul, scrie un rând despre el, dar adăugă un paragraf despre Miller-Electrice, televizoare, maşini de spălat, dividiuri, frigidere şi aşa mai departe. De ăştia o să mai avem nevoie, nu de regizor…

– Dar cum naiba să-l bag în text?! Am protestat. Aceasta e întrebarea!

– Ei, asta e deja treaba ta. Tu ai fost la spectacol, tu ai scris cronică, tu eşti specialist în Şecspir, mai descurcă-te şi singur!

 

 O  PREJUDECATĂ
   Multă lume are prejudecata că medici stomatologi sunt, din cauza profesiei, prea puţin milostivi. Şi când umblă cu bormaşina sau extag o măsea, şi când îţi spun cât te costă plăcerea. Dar nu-i chiar aşa, cel puţin în cazul prietenului nostru, dentistul Kleinergrois. Iată, de pildă, o întâmplare din cabinetul său.
   Într-o zi s-a prezentat la consultaţie o tânără doamnă elegantă şi frumoasă. Avea părul negru, faţa smeadă, ochii albaştri, genele lungi şi… dinţii galbeni. Doctorul Kleinergrois a invitat-o pe scaunul ăla special şi cu mult tact a întrebat-o ce o supără. Doamna a spus cu vocea oarecum voalată, cea ce era de presupus, dentistul a trecut cu instrumentele peste toată dantura şi a întrebat „de când?”.
   – De vreun an de zile, dar din zi în zi, din ce în ce, mai pronunţat.
   Au mai fost nişte întrebări, evident profesionale, pînă ce a picat întrebarea esenţială:
   – Fumaţi?
   – Da, a mărturisit doamna.
   – Mult?
   – Aşa şi aşa…
   – Cam câte ţigări pe zi?
   – Păi, cam trei pachete.
   Puţin surprins, dentistul Kleinergrois a exclamat:
   – Mult, dragă doamnă, foarte mult! Foarte, foarte mult…
   – Asta-i mult? Ce se poate spune atunci despre soţul meu care fumează patru pachete de ţigări americane în fiecare zi?
   Aici trebuie să recunoaştem că amicul Keinergrois nu a mai gândit profesional, ci s-a comportat ca oricare din noi, făcând niscaiva socoteli: cam cât cheltuieşte aproximativ familia pe zi, pe săptămână şi pe lună… Şi a exclamat spontan:
   – Dar, doamnă, asta înseamnă o groază de bani!!
   Doamna a precizat însă logic:
   – La dracu cu banii, importantă e sănătatea!
                                 *
   Nu mai ştim dacă tratamentul de albire a dinţilor a reuşit sau nu.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s