Păi, rîdem (8). Două povestiri de Dorel Schor…


 

Umoristul Dorel Schor scrie povestiri, nu se joacă, cred că primesc măcar una pe săptămînă, dar mai sigur două. Nu apuc eu să postez tot ce trimite. Iată, acum, două din fermecător umoristicile sale povești…

dorel-schor11

 

 

CINE PE CINE INVIDIAZĂ

   Domnul Oiţerman, fabricantul, mi-l arată pe Jenică, fiul vecinului Biton, sprijinit de gardul blocului şi mâcând seminţe de floarea soarelui:
   – E nemaipomenit… A terminat stagiul militar, e sănătos ca un cal şi taie frunze la câini. Şi, ca toată lumea, are ochii mari. Dacă-l întrebi, o să-ţi răspundă fără fasoane că-l invidiază pe cutare sau pe cutare, care şi-au făcut o situaţie…
   – Pe cine invidiază Jenică, întreb eu candid.
   – Pe cine? De pildă pe Şimon Şeinerovici. Că are o slujbă, că şi-a cumpărat o rablă de maşină, de asta… În schimb, dacă o să-l întrebi pe Şimon Şeinerovici, nici el nu e mulţumit. Şi el invidiază pe unul sau pe altul. Nu mai departe decât ieri, câte el de mincinos, a avut un moment de sinceritate şi mi-a povestit cât de mult îl invidiază pe Alberto Oberlicht.
   – Dar ce-a văzut la el?
   – Ce-a văzut? Dar eşti naiv, domnule! A văzut că Alberto lucrează la o întreprindere de produse lactate şi pe chestia asta mănâncă brânză gratis.
 Şi că are o nevestică nostimă… Şi că a fost o săptămână în Rodos… Asta a văzut… Lumea are ochii mari.
   – Păi…
   – Vezi că am dreptate? Dacă o să-ţi spun acuma pe cine invidiază Alberto, ai să rămâi ţuţ. Ia ghiceşte!
   – Pe cine invidiază Alberto? Cum aş putea…?
   – Gândeşte-te.
   – Habar nu am!
   – Cred şi eu. Pe tine te invidiază Alberto!
   – Nu mai spune! De ce tocmai pe mine?
   – Pentru că nu lucrezi cu lactate, ci într-un birou, pentru că soţia ta ştie limba engleză şi a lui nu, pentru că el cheleşte şi tu nu… Aşa-i lumea, are ochii mari. Încă nu am văzut un cetăţean să nu invidieze pe alt cetăţean. Că doar trăim într-un stat democrat şi e normal. Îţi spun eu, fenomenul, cât e el de enervant, e normal. Parcă dumneata nu invidiezi pe nimeni? Hai, fii sincer! N-ai să-mi spui mie că eşti mulţumit cu ce ai şi cu cât ai şi nu invidiezi pe nimeni.
   – Dar…
   – Fără nici un dar. Vrei să spui că dacă discuţi cu mine acum, nu mă invidiezi? Dacă ai gălăgie la bloc, nu te gândeşti că pe mine, care stau la vilă, nu mă bate nimeni la cap? Când auzi că m-am întors din Hong Kong cu o comandă de cârlige de rufe, pe care apoi am furnizat-o pieţei comune europene cu un mic profit mai mare decât salariul tău pe doi ani, nu te doare puţin la ficat?  Eşti om, domnule, e normal să mă invidiezi…
   – Ca să fiu sincer, domnule Oiţerman, te invidiez! Când mă uit la casa dumitale şi la grădina din jurul vilei, te invidiez. Şi când aud că ai plecat la San Francisco sau la Madrid, la Paris sau în Honolulu, tot te invidiez.
   – Păi, vezi !?
   – Da, dar când aud că ai făcut o criză de migrenă şi că ţi s-a urcat tensiunea, când văd că iei tablete pentru inimă şi siropuri pentru ficat, nu te mai invidiez.
   – Da, oftează Oiţerman, acuma înţelegi de ce mă enervează Jenică Biton? E tânăr, sănătos, frumuşel… Dobitocul habar n-are cât aş vrea să fiu în locul lui…
SCHIMB DE EXPERIENŢĂ
   – Stai şi scrii toată ziua la computer şi-ţi storci creierii după poante, mi-a spus soţia. Mai bine ai lua exemplu de la Filip.
   – Care Filip…? am întrebat. Nu cunosc nici un Filip.
   – Ba îl cunoşti foarte bine, e tipul care vinde falafel în colţ. Are un chioşc ca vai de lume, dar câştigă o avere. Fără bătaie de cap. Ia exemplu de la Filip!
   – Cum să iau exemplu? am întrebat nedumerit.
   – N-ai decât să vorbeşti cu el.
   M-am dus să vorbesc cu Filip. Am cumpărat un falafel şi am rămas să-l mănânc lângă dugheană. Apoi am cerut un suc şi l-am băut fără grabă. Intre timp am căutat sămânţă de vorbă.
   – Merge treaba? m-am interesat politicos.
   – Slavă Domnului, mi-a răspuns el, merge… Lumea mănâncă.
   – Dar nu ţi-e greu?
   – Ce poate să fie greu? s-a mirat el. Pitele le cumpăr gata făcute, salatele le face nevastă-mea, humusul şi chiftelele-s de la super, nu trebuie decât să le combin şi să încasez banii. Clienţii nu lipsesc…
   – Te invidiez, am mărturisit. Câştigi binişor…
   – Binişor nu e cuvântul, a replicat el. Câştig chiar bine, dar de invidiat nu ai pentru ce să mă invidiezi. Păi, ce? Asta e o ocupaţie pentru un om serios? Parcă totul e să câştigi bine? Să ai o maşină grozavă ca toţi mafioţii? In viaţă, principalul este să te respecte oamenii şi, mai ales, să te respecţi tu singur. Eu mi-aş fi dorit, de exemplu, să fiu intelectual.
   – Nu-i nici o scofală, l-am informat binevoitor. Eu sunt intelectual, am terminat o facultate mai de mult şi am mai făcut una la fără frecvenţă, dar cred că dacă aş fi în locul dumitale…
   – Vrei să fii în locul meu?
   – De ce nu? Soţia mea…
   Filip a servit doi puştani, a încasat banii şi mi-a propus:
   – Hai să facem schimb pentru o lună de zile. Tu preiei afacerea şi îmi cedezi mie sevieta diplomat, cravata, computerul şi salariul. În schimb ai mână liberă. Numai să ştii că aici trebuie să te scoli devreme şi nu ai ore fixe… Dacă vin clienţii, stai fără să te uiţi la ceas.
   – Şi încasările?
   – Te privesc!
   Am procedat la schimbarea rolurilor. Filip mi-a cedat marfa şi şorţul, eu am trecut în spatele tejghelei şi el a plecat cu servieta mea în care aveam două cărţi proaspăt tipărite, legitimaţia de membru al uniunii scriitorilor, o scrisoare de la un cititor care s-a prăpădit de râs şi de la un altul care-mi cerea să-i scriu lui nevastă-sa că nu despre ea e vorba într-o anumită schiţă…
   Clienţii au observat sau nu schimbarea, veneau, primeau pita bine umplută, plăteau şi plecau în treaba lor. Soţia mea s-a declarat foarte mulţumită, mai ale pentru că numai după o jumătate de zi, depăşisem la încasări câştigul meu pe o săptămână. I-am atras însă atenţia că acesta nu este venitul netto. Trebuia să scădem contravaloarea pitelor, a salatelor, a chiftelelor. De asemenea, aveam consum de electricitate, un bec de o sută şi radioul pus pe muzică orientală, la maximum.
   – Ai să vezi că Filip n-o să reziste o lună! a profeţit ea.
   Într-adevăr, după nici o săptămână, Filip a apărut la chioşc. Era foarte elegant, îşi schimbase pieptănătura, purta cravată în ciuda căldurii şi avea unghiile tăiate.
   – Un falafel şi o coca-cola! a comandat.
   L-am servit imediat, i-am dat şi un şerveţel… Filip a mâncat încet, cu înghiţituri mici, mi-a zâmbit şi a rostit meditativ:
   – Să ştii că ai avut dreptate. Nu e nici o scofală să fii intelectual. Lumea te respectă mai mult, dar poţi să-ţi să-ţi achiţi datoriile cu respect?
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Păi, rîdem (8). Două povestiri de Dorel Schor…

  1. Niki zice:

    BRAVO DORELE.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Foarte bune. Umor în elegantul stil clasic. A doua e mai greu de înțeles, în România foarte puțini îi respectă pe intelectuali

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ion Fercu zice:

    Talent. Este atât de mult firesc în tot discursul, încât ai impresia că asiști la niște piruete spirituale grozave, pe mm pătrat. O încântare. Zise precum aceasta -,, Da, oftează Oiţerman, acuma înţelegi de ce mă enervează Jenică Biton? E tânăr, sănătos, frumuşel… Dobitocul habar n-are cât aş vrea să fiu în locul lui…” sunt de frumoasă poveste… Și aici nu este doar umor. Poate fi și istoria unei vieți care ar putea fi decriptată (și) într-o anume cheie tragică… Asemenea ,,plonjoane” ale spiritului oferă umorului să profunzime, te seduc, te invită să plonjezi și tu dincolo de universul… clasic al umorului.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s