Ioan Holban – Insula lui Liviu Antonesei


Criticul și istoricul literar Ioan Holban îmi face surpriza, plăcută desigur, să dedice un amplu articol „poemelor insulare”, respectiv cele cuprinse în cele mai recente volume ale mele de inedite: Povești filosofice cretane și alte poeme din insule (Editura Herg Benet, 2013) și Poemele din zorii amurgului (Editura Junimea, 2016). Articolul este deocamdată și el inedit, dar urmează să apară într-un din publicațiile în care IH deține rubrici permanente…

IMG_8377

Ioan Holban – Insula lui Liviu Antonesei

„Eu sunt dintre cei care în Nil s-au scăldat,/ în Marea cea Moartă botez am primit,/ cu sarea cea vie lipită de buze –/ Iordanul clipea pe sub stele, sfânt şi vagant/ când în adâncuri m-am tot scufundat,/ lăsând lângă maluri beduine mofluze./ Drept care-n cvadrigă m-am fost ridicat/ şi-am plecat pe sub nori, în vântul ce-adie/ pentru că doar de la ea lumină primesc,/ doar pe câmpia ei pluteşte bobocul/ pe mări legănate din apa cea vie“; „Călător prin legiune de locuri, călător în vreme,/ Aşezat pe iarbă, cu spatele lipit de trunchiul/ Puternicului, falnicului arbore,/ Sunt potopit, mă bântuie nostalgia drumului/ Către casă. Melancolia întoarcerii“. Acesta e portretul interior al călătorului, figura lirică în jurul căreia pivotează şi se structurează temele şi motivele poetice din, Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule (2012); poetul, „un biet trecător fără domiciliu stabil, un metec universal, un Ioan fără ţară“, cum îşi spune într-un fragment londonez din cea de-a cincea secţiune a volumului, London by Night, nu cercetează, nu citeşte şi nu vizitează lumea, ci o gustă, nu face o călătorie de iniţiere, ca în atâtea alte paradigme lirice şi epice, ci una de identificare pentru că, iată, apa şi lumina spaţiului sunt ale gustului, Hesperia, Sudul din insulele greceşti, Nordul de unde pleacă asemeni lui Cezar Baltag – Nordul, spunea poetul din Euridice şi umbra este punctul „din care-ncepe/ numai sud şi sud şi sud şi sud“ –, Vestul din „ostroavele Azore“ sunt înlăuntrul fiinţei, o (de)construiesc, îi dau identitate: între extazul plecării şi melancolia întoarcerii călătoreşte poetul prin „legiune de locuri“ şi, mai departe încă, în Shambala, unde „m-oi cărăbăni“ pentru a descoperi viaţa vie acolo unde totul e dincolo, n-ar fi decât poveste.

Partea de Nord a călătorului din Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule caută partea de Sud în Mare Nostrum, unde latinii care au venit odinioară vor fi văzut, şi ei, „poporul de pisici libere ale Cretei“: i-au spus Marea noastră, pentru a puncta, probabil, posesia, dar – cine ştie? – poate şi pentru că îşi vor fi descoperit aici partea lipsă din fiinţa interioară, asemeni poetului de peste milenii: „De la aceste insule şi până la Adriatica/ şi, mai departe la coloanele dinspre Atlantic,/ doar corpuri goale de zei primitivi,/ doar valuri aurite de retsina –/ taur în amurg tropăind pe stâncile/ de piatră de var, printre rătăcite tufe/ de smochini, măslini şi aloe./ Poate cel din urmă drum,/ poate ultima năvălire…/ În peisaj, un chip în efigie,/ un chip de atunci, un chip de departe./ Totul se socoteşte în ritmurile apei,/ Totul se socoteşte cu o mătăsoasă/ şi aspră măsură!“ (Mare Nostrum). Ce caută „pe cărările celui mai vechi pământ“ cel care gustă lumea şi se construieşte pe sine în orizontul unităţii spaţiu-timp? Scufundarea, trupului în alt trup, de exemplu, dimineaţa eternă şi noaptea fără de moarte, ca într-un basm al Nordului, care vorbea despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, zeiţa despletită de ape şi taurul înspumat care au făcut lumea, începutul fără izvor şi sfârşitul fără de capăt, cum se poate schimba o imagine cu o altă imagine şi o icoană cu o altă icoană, cântecul din vechime peste „vesele spaime“, zborul înalt din sine, în sfârşit, înţelepciunea de a nu avea nimic „întrutotul al tău“ şi, la fel ca în ostroavele Azore sau printre chipurile şi fantasmele din Londra, iluzia unui alt Heraclit, dintr-o nouă poveste filosofică: „E iluzie vinovată să crezi că durerea îndepărtării spaţiale/ Se alină prin cea temporală. Zilele trec, dorul e mereu flămând/ Şi, parcă, mereu tot mai flămând./ Şi nici marea, şi nici stâncile zdrenţuite,/ Nici pâlcurile de măslini,/ Şi nici luna atârnând de streaşina tavernei/ În care absorb prin toţi porii retsina,/ Apoi uzo, apoi raki, apoi un aspru vin cretan/ De culoarea vie a sângelui,/ Nimic din toate acestea/ Nu pot ascunde peştera de departe,/ Ca un luminiş în umbra veselă a pădurii./ Nimic nu trece cu totul, nimic nu vindecă./ Totul se adună în mine de la fereastra lumii/ Încoace“.

Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule nu reprezintă un jurnal liric de călătorie, efect al unei cunoaşteri epidermice, deşi sunt evocate – ca şi în cartea de proze Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, apărută în acelaşi timp cu poveştile filosofice cretane – tot felul de locuri pe unde va fi umblat bietul trecător fără domiciliu stabil (Creta, Cipru, Santorini, Vezuviu, Marea Moartă, Oceanul Atlantic, Azore, Terceira Islan, Lisabona, Londra „by night“); călătoria e calea regăsirii fiinţei interioare, în sfera unităţii spaţiu-timp, a unirii lecturilor cu preajma văzută prin gust, a reîmplinirii Nordului cu Sudul, cele două „fiinţe“, jumătăţi de sferă care se caută mereu, oriunde, oricând: „Două jumătăţi inegale de sferă – una poartă povara/ ispăşirii, cealaltă o durere imensă în suflet –/ rătăcind prin ploaia pe care o detest,/ prin ploaia care mult îţi place./ Ploaia cade cu stropi de aur, de plumb lichid şi rece./ Două jumătăţi nătânge de sferă încercând disperat/ să-şi lipească una de alta circumferinţele inegale/ ale cercului lor cel mai larg, cel mai mare./ Două jumătăţi căutându-se prin foşnetul obsesiv al ploii./ — Fiinţe ale mele, de după cerul cel umed, opac, văd/ că vă bântuie visul magic, visul fantast al împlinirii!/ Dar totul se petrece în ritmul marii rotiri…“ (Enós andrógynoin diégesis). Jumătăţile de sferă sunt înlăuntru, două componente ale fiinţei interioare care se naşte, într-o nouă, mereu repetată concepţie, din geneza reciprocă a Nordului şi Sudului; astfel, valurile sărate şi lumina de cretă ale Sudului pulsează în venele unui zidar de biserici din Hiperboreea (Tu adică eu, adică tu). Creta şi Potaissa, iele şi zeie (Cântecul minotaurului), pădurea din Sud şi aceea din Nord („Alcătuită după chipul Mediteranei, pădurea de ieri,/ Din drumul spre grotă, mi-a evocat pădurea aceea de stejari,/ Ulmi şi carpeni. Halucinaţie a memoriei!“, scrie poetul în cea de-a zecea poveste filosofică), Edenul din Mare Nostrum şi versul „neguros“ al lui Rilke (aici, în rai, versul rilkean „moartea e mare“ îşi pierde „în veci suveranitatea“, se spune în cea de-a treisprezecea poveste cretană), peştera „fierbinte“ a zeului şi văgăuna „răcoroasă“ din Septentrion, zeiţa din Chypros şi „nebunul înţelept“ predicând pe munte, în umbroasele păduri ale Nordului şi, mai departe, „spre sud şi sud şi sud şi sud“, ecuatorul viu şi muntele de gheaţă, grădinile Vestului şi ochii care „plutesc către răsărit“, dar, mai ales, taurul venit din Nord şi minotaurul din Sud: „Atunci, da!/ Atunci când taurul nordului va coborî/ Peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit,/ Atunci, da, vor sfârşi caznele minotaurului/ Şi chiparoşii, smochinii şi dafinii vor exploda/ În mii de jerbe, în spaime multicolore,/ Peste întinsele câmpuri de bazalt, siliciu şi cretă./ O clipă, cosaşii vor tăcea, pentru a intona apoi,/ În glorie, marele imn al întoarcerii lor acasă –/ În Mare Nostrum, pe covoarele de frunze/ De măslini şi de laur./ Din spatele perdelelor de piatră, statornic răsună/ Thalassa, thalassa, Thalassa, thalassa –/ În glorie, în veci, în zadar./ De-a pururea pururi!“ (Taurul venit de la nord): acestea sunt jumătăţile care întregesc sfera fiinţei interioare, unitatea spaţiu-timp care o identifică: „E ceva cu timpul, e ceva şi cu spaţiul –/ În inima mea, chiar se interpătrund“, scrie Liviu Antonesei în una din nopţile sale londoneze.

Poemele din Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule desfăşoară o gamă largă de tonuri şi tonalităţi lirice, de la baladescul în linia poeziei „magistrului“ Mihai Ursachi, ca în Cântec pentru Anais Lee şi nucleele tonale din I promise you… („Nu vei şti vreodată cât te iubesc/ Cuvintele-acelea încă nu s-au născut/ Şi nu s-or naşte cât mai vieţuiesc/ Pe-această închipuire de apă şi de lut/ Pe-această închipuire de apă şi de lut/ De care-n veci eu nu mă murdăresc/ De vom rămâne ca la început,/ De vom rămâne ca la început! Ei, da, oho,/ Noi vom rămâne/ Ca la început!“), la dimensiunea picturală în cadre ce par încremenite, irigate, însă, de palpitul trăirii, din Afrodita pe coamele egee, În ostroavele Azore sau London by Night (iar picturalitatea e totdeauna din şi înspre sine, în aceeaşi mişcare lentă dar sigură a unirii jumătăţilor de sferă: „Banca de măslin de lângă/ Bisericuţa săpată în stâncă/ Şi chiparosul strâmb deasupra –/ În depărtare, farul pitic/ Luminând parcă peste puterile sale./ O lumină care vine dinăuntru./ Dinlăuntrul cui? Mă simt/ Ca un Buddha aruncat/ În altă lume. În lume?/ În altă lume!“) şi tonurile elegiei din acest poem de dragoste prin care adie neliniştea necunoscutului, a misterului de dincolo de pragul vederii: „Şi dacă o speranţă mică, mică de tot/ ca o steluţă aruncată de bolta de păcură,/ ca o scânteie zburată din foc,/ din focul mare de tabără al copilăriei,/ o prinzi în podul frumoasei tale palme/ şi sufli încet, încet asupra ei –/ să nu se stingă./ Şi dacă din debila scânteie izbucneşte iar/ rugul aprins – şi nu acela mistic şi metafizic,/ ci rugul, rugul întrupat din flama subtilă/ între două suflete vagante./ Aşa, ca o luminiţă la capătul tunelului,/ după cum sună trăncăneala zilei de azi./ Şi dacă… Şi totuşi…/ Şi dacă, totuşi, există ceva deasupra, există ceva în afară,/ există ceva dincolo de trăncăneală?“ (Şi dacă…). În Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, Liviu Antonesei scrie despre acest „ceva deasupra“ care se identifică mereu în concentratul fiinţei, de dincolo de paginile cărţii, în sfera unităţii spaţiu-timp: azi, Nord, illo tempore, Sud, în dimineaţa eternă şi noaptea fără de moarte a poveştilor filosofice şi poeziei adevărate.

Continuînd poveştile filosofice cretane într-o serie de „poezii noi 2013 – 2016”, cu Poemele din zorii amurgului (Editura Junimea, 2016), Liviu Antonesei se întoarce pe „insula mea pentru stările bune”, un spaţiu al iniţierii, al unei noi geneze, al  (re)facerii lumii şi sinelui, trans-figurare a speranţei şi, deopotrivă, a paradisului pierdut – utopie şi ucronie, păşind dincolo de vreme, în iluzia ieşirii din legile implacabile ale (pe)trecerii timpului, într-un alt cosmos creat acolo, pe „insula nestatornicului taur”; insula lui Liviu Antonesei nu e atît a refugiului, sîntem de­parte de vechea poveste a lui Euthanasius, e un loc al meditaţiei înţeleptului – o figură lirică foarte activă în poemele cărţii -, al poeziei şi al asumării unui anume filtru de percepere a lumii şi sinelui; un loc de pe hartă, o insulă „zdrenţuită/ înfiptă ca un topor în carnea acestei mări/ primitoare”, dar, în acelaşi timp, o insulă „neverosimilă”, a „vechilor nuanţe”, o „mică împărăţie”, metaforă a fiinţei interioare: „Am purtat-o ieri, am purtat-o azi/ prin cele mai apropiate locuri ale mele – / locuri ale iniţierii, locuri care îmi dau putere,/ mă tulbură adesea şi îmi excită imaginaţia./ Aşa încît, între aceste stînci lunare,/ între livezile de măslini şi lămîi,/ în­tre smochinii singurateci, între/ exploziile multicolore ale unor flori/ cît arborii din altă parte -/ așa încît puterea şi tulburarea şi imaginaţia/ să aibă un viitor pe măsură…/ Ferice de cel bîntuit de această putere/ Care darnic se împarte, dar nu se epuizează./ Am trecut pe sub discul roşu-alburiu al soarelui,/ trece pe sub con­durul de lună…” (Poveşti cretane din A.D.2014 – 5).

Pe insula din Sud, fiinţa (re)descoperă, în mişcarea valurilor care îi lovesc ţărmul, ritmul din „văile reci de la miazănoapte”, se (re)conectează la „ritmul nostru străvechi”, în sugestia conexiunilor cu orizontul mito-poetic româ­nesc, fixat în imaginea căprioarei din pădurile Nordului: „De departe, se aud valurile lovind ritmic/ în ţărmuri/ neclintite. Totul e ritm ştiu asta din cea mai/ îndepărtată copilărie./ Nu aici am învăţat rit­mul, ci în văile reci/ de la miazănoapte./ Valurile mi-l aduc numai pregnant în memorie./ La ritmul nostru mă gîndesc căprioară/ din pădu­rile/ Nordului, la ritmul nostru străvechi de care nimic/ nu ne poate desparte…”, scrie poetul în secvenţa a patra din Poveşti filosofice cretane din A.D.2013: zvîrluga subţire, cu reflexe argintii de aici, din leagănul Ciprului, lupoaica și căprioara de dincolo, figura lirică a Maliei renăscînd din „labirintul subteran şi acvatic” la fel ca în Septentrion, unde „pulsăm cu energia de la începuturi”, foşnetul mării şi cel al amintirilor vechi, tresărind într-un palpit printre norii vineţii şi ţinuturile răcoroase ale Nordului „strămoşilor mei neştiuţi”, cu transferul lecturilor de acasă (Kavafis, Seferis, Fowles) în viața de pe insula noii geneze, a (re)naşterii pentru că, iată, aceasta e placenta plutind pe Mare Nostrum, unde fiinţa se instalează într-o „stare de splendidă suspendare”, într-o „imensă lene a trupului”: aici,fiinţa interioară trăieşte, într-un poem de Kavafis, sentimentul deplin al libertăţii: Liviu Antonesei e un poet liber pe insula lui liberă, lîngă „cel mai mare măslin” – Axis Mundi -, cu memoria sa „de veacuri”.

Acasa din Nordul „întunecat” şi acasa din Sud, de pe insula cu ţărmuri uscate, stîncoase, cu pietrele rupte ale Cnossosului, în peisajul frumos, înfricoşător, aproape me­talic, „cum a fost la facerea lumii”, peştera lui Zeus din Creta şi „peştera din Septentrion”, marea noastră de aici (Mare Nostrum a la­tinilor) și lumea noastră de dincolo, cearşaful părăsit pe un mic po­diş şi „foişorul colibei din harbuzărie”, jocul cu imagini din Nord, ca nişte faruri „ascuns pasionale”, în „împărăţia de piatră” şi în parfumul unei magnolii „din stînga – sau dreapta? – hotelului”, sla­va solară şi pădurile de mesteceni din Septentrion – acestea sînt spaţiile fostei şi noii geneze, casa şi acasa: „Mîine, da, e plecarea acasă. E plecarea de acasă/ spre casă”, scrie poetul „pe mal, aşezat pe pietrele albe”. Nordul e casa, exilul; „De după coamele nulţilor aspri,/ se ridică altă dimineaţă purpurie,/ forfota îşi exhibă prime­le semne/  mi-o pot imagina sub cîmpia de bumbac,/ alungind umbrele grele ale somnului./ Azi, e ziua comemorării – mîine/ o pasăre de me­tal ne va duce în Nord,/ departe de casă. Va începe/ lungul exil al fiecărui an…/ Și dintre toate, ziua aceasta va bîntui/ prin minţile noastre, prin trupuri./ Detest plecările, despărţirile,/ detest ple­carea de aici, de pe insulă./ Va fi o zi lungă şi plină, să ne bîntuie/ memoria cale de un an nesfîrşit./ Detest cu putere exilul!” (Exi­lul şi insula). Sudul e acasa, libertatea: „O halcă de Veneţia transplantată/ într-o mare mai sudică,/ în jurul unui golf mare/ şi al unei pieţe mai mici decît San Marco -/ labirint de străduţe, explo­zie colorată/ în terasele şi tavernele leneşe/ sub soarele azi schim­bător -/ pe Odos Marco Polu, ne-a fulgerat/ gîndul acela rar, dar re­curent,/ cînd ne petrecem vremea pe insulă,/ poate de două ori pe se­zon,/ poate de trei, în toate sezoanele noastre,/ chiar şi cînd eram singur;/ de ce locul acesta e locul nostru/ în această lume?/ de ce aici şi nu altundeva/ este cu adevărat acasă?/ Feribotul gigantic pleacă iar/ spre insula Afroditei. Și nici/ de data aceasta nu vom urca pe punte/ şi nici de data aceasta nu vom pleca/ de acasă…”.

În sfîrşit, în Sudul de unde va pleca în exilul Nordului, Liviu Antonesei „figurează, într-un ceremo­nial solemn, despărţirea de poezie”, cum scrie Al.Călinescu într-o caldă şi pertinentă prezentare a cărţii; în fond,e ca în dragostea mereu pierdută şi mereu regăsită pe insula începuturilor, în propria scenă a balconului: se desparte de poezie pentru o reîntîlnire încă mai pătimaşă cu „sarea luminoasă/ ectoplasma pămîntului”, în casa din Nord ori în acasa din Sud.

 

Ioan Holban

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Ioan Holban – Insula lui Liviu Antonesei

  1. alin7130 zice:

    Uh!Excelent
    Ce carte mi’ai recomanda de IoanHolban?

    Apreciat de 1 persoană

    • Păi, toate cărțile lui de critică și istorie literară sînt excelente. Eu am o slăbiciune pentru cea despre Creangă, alta despre Proza criticilor, cred că e între preferințele și o carte despre Hortensia Papadat-Bengescu. Însă are și o Istorie a literaturii române contemporane, în trei volume, care nu cred să se mai găsească…

      Apreciat de 1 persoană

  2. ANA POP SIRBU zice:

    Criticul literar Ioan Holban a intuit principiile subterane ale poeziei d-lui Liviu Antonesei, melancolia „fara fisura „,ritmul ,stralucirea si eleganta stilului.Felicitari amandurora !

    Apreciat de 2 persoane

  3. Ion Fercu zice:

    Da. Criticul Ioan Holban, pe care l-am cunoscut, este o fiinta profunda. Se apleaca asupra textului in cautarea unor nuante … holbaniste, pe care, uneori, se pare, numai dumnealui le sesizeaza. Textul L.A. si lectura I.H., o intalnire tare fericita.

    Apreciat de 1 persoană

  4. E interesant ca scrie bine despre poezie, dar si despre proza si critica. Cei mai multi critici sint cumva specializati…

    Apreciază

  5. angelicabutnarasu zice:

    Sigur, un articol dedicat ,,poemelor insulare” analizat de un remarcabil critic si scriitor ca I.Holban, este o placuta surpriza fiindca iti poate gasi noi valente, noi imagini sau noi expresii pe care nici tu nu le stii…Si uite ca o vorba spusa la suparare aici pe blog, a facut inconjurul lumii literare, te-au trimis inapoi la originile cretane, dupa cum ti-am spus si eu, doar cind se va scufunda Creta, doar atunci vei renunta la poezie! Si la urma urmei, punem toti ,,mina de la mina”,si-ti cumparam Insula, da, Insula lui Antonesei!

    Apreciat de 1 persoană

  6. Viorel Savin zice:

    Ehei, „biet trecător fără domiciliu stabil”, sincere felicitări! Felicitări şi lui Ioan Holban, care s-a lăsat… bine sedus! Şi uite aşa, elegant şi civilizat, amândoi de mână, în drum spre eternitate. – Sunt şi momente frumoase în cotidian.

    Apreciat de 2 persoane

  7. Natasha zice:

    FELICITARI lIVIU…DIN NOU…:-)

    Apreciat de 1 persoană

  8. Vasilica Ilie zice:

    Sunt critici care îţi citesc cartea de la început până la sfârşit şi îţi decriptează creaţiile, rezonând cu ele, alţii doar fuşeresc, sunt actori care dau viaţă creaţiilor când le citesc, încât, tu, ca autor te întrebi dacă sunt creaţiile tale, sunt actori care, atunci când citesc, te apucă somnul. Contează foarte mult să ai noroc să dai peste un critic de talia lui Ioan Holban. Felicitări amândurora!

    Apreciat de 1 persoană

  9. vasilegogea zice:

    Temeinic!
    Mă bucur tare!

    Apreciat de 1 persoană

  10. mihaela grancea zice:

    Poeme frumoase, deslegate frumos…frumusete atemporala. Felicitari si multumiri pentru nostalgia care ne duce undeva in timp, spre origini.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s