Al. Cistelecan – Prefață la „Opera poetică” de Liviu Antonesei

La Bookfest-ul din acest an, editura Paralela 45 va lansa mai multe volume din seria Opera poetică, dedicată poeților generației mele, între acestea și volumul meu. În ce mă privește, e un fel de opere poetice complete, de vreme ce cuprinde toate poeziile publicate de mine pînă acum în volume. Seria este gîndită și ca un instrument de lucru pentru cei interesați – cuprinde, pe lîngă corpusul liric, un aparat critic, o bio-bibliografie completă, coperțile volumelor apărute anterior și un text însoțitor. Spre bucuria mea, cel din volumul meu aparține celui mai bun critic de poezie în activitate, Al. Cistelecan, care mi-a făcut surpriza să mi-l trimită cu puțin înainte de aniversarea zilei mele de naștere. Duminică, criticul a ținut o conferință la Craiova, peste aproximativ o lună voi ține și eu una în același loc! Ce se leagă uneori lucrurile. În ce privește volumul ce urmează să apară, în afară de Al. Cistelecan, mai mulțumesc poetului Călin Vlasie, directorul editurii, lui Cosmin Perța, redactorul șef și poetului Ioan S Pop, care s-a ocupat în mod direct de carte… Fotografia e de acum un an, dar cum nu m-am schimbat foarte mult…

Al. Cistelecan

 

Vitalismul melancolic

 

În contrast cu mai toți optzeciștii, chiar și cu cei mai plurivalenți, Liviu Antonesei se plimbă lejer pe aproape toată plaja umanioarelor, fie trecînd nonșalant de la psihologie la teorie literară, de la sociologie la istorie literară ori de la științele educației la filozofie sau critică literară imediată, fie amestecîndu-le cu artă într-o eseistică euforică și euforizantă, de-a dreptul carismatică prin pasiunea dezbaterii. Pe cît se mai poate așa ceva, e un uomo universale; și nu doar unul de bibliotecă, de activitate contemplativă, ci și unul implicat în viața cetății, cu intervenții publicistice prompte și analize riguroase de situații. Aici el este, fără îndoială, un reper civic, nu atît prin scurta aventură politică (a dus PAC-ul la guvernarea Iașilor), cît prin scrupulosul său spirit democratic, în flagrantă opoziție cu elitismul quasi-rasist al intelectualilor care domină piața de atitudini. Mobilitatea spirituală și creativă a lui Antonesei culminează însă în proza pe care o scrie (mai rar, ce-i drept) și, desigur, în poezie. Căci din multele care e, Antonesei e întîi de toate poet. Poate chiar Poet.

Debutul din 1989, cu Pharmakon, a fost grav maltratat de cenzură iar Antonesei nu numai că l-a reconstituit în edițiile ulterioare, dar l-a și anulat printr-o explicație pusă în fruntea reeditărilor. Diversele glasuri din eseistică, ipostazele în care se complace acolo cu un fel de volubilitate a metamorfozelor și problematicii fac o evidentă antinomie cu unitatea de ton și viziune a poeziei. Nu însă cu monotonia ei, căci și aici Antonesei profesează un fel de glosolalie, fie prin nuanțarea registrelor discursive din interiorul unui poem (nu mai vorbim de nuanțarea lor în desfășurarea unui volum), fie – mai fățiș, provocator – prin alternarea gravității contemplative cu joaca din cîntecelele erotice, pure incantații ce topesc licențiozitatea în suavitate și suavitatea în senzualitate. Această dualitate programatică e transversală iar uneori – dar rareori – cele două registre se întrepătrund. Cu toate că Antonesei nu-i optzecist decît prin fatalitatea plasamentului biografic, și poetica lui pornește (nu doar inițial, ci și la maturitate) de la principiul procesării de reale secvențializate, cel mai adesea tăiate din fondul biografic, deși lirismul său nu e unul biografist. Dar un catalog de trăiri și de trăite e pus în pragul tuturor poemelor, ca argument și garanție de autenticitate. Detaliul tăiat devine la el un pretext nu atît de fantazare, cît de melancolizare autoscopică sau de reflecție existențială (un soi de confesiune reflectată), dar fără a-și pierde atributele concreteții, nici măcar atunci cînd procesul devine autospecular; dimpotrivă, el e antrenat în astfel de cazuri într-o rețea anamnetică în care sunt prinse și referințele culturale, într-un fel de desfășurare arborescentă, de prelucrare barocă a amănuntului cotidian. E un mod de a face notația polifonică, de a dezvolta detaliul pe principiul unei expansiuni în reverberații și ecouri. Nu mai puțin o modalitate de a evidenția vitalitatea detaliului ca atare, debordanța sa existențială și electricitatea pregnanței senzuale a memoriei: ”Ca și cum ar fi coborît valea aceea lutoasă/ cu poalele rochiei în mîini și cu mici perle/ lichide lunecînd pe suprafața obrazului/ (de o consistență puțin ciudată totuși această/ imagine care revine adesea, dimineața, din memorie/ și care-și instaurează cu superbie suveranitatea/ imediat la intrarea în starea de trezire, ca și cum/ un film vechi, din perioada Cîinelui Andaluz, s-ar/ alcătui din lungi fîșii de negru intens/ în care se strecoară periodic aceeași imagine, ca și cum/ pentru acel film s-ar fi tras o mulțime de duble),/ ea alunecă ușor și se zgîrie la genunchi, dar/ nu cade, în ultima clipă își restabilește echilibrul/ și o pasăre uriașă și neagră își lasă o clipă/ umbra peste chipul ei” etc. (Ca și cum). Punerea unui detaliu pe acorduri de orgă anunță deja modul simfonic în care Antonesei își concepe poemele ample din Căutarea căutării și compozițiile pe principiul fugii din rapoartele cretane ale ultimilor ani. Scriitura expansivă, violența notațiilor și reflecțiilor înlănțuite în serii explozive, ca și suflul vitalist al retoricii ar putea condiționa o poezie a despletirilor imagistice, a elanului eruptiv și a freneziei confesive. Lucrurile, în bună măsură, așa și stau, iar ”tonul amplu, profetic” a și fost de îndată considerat – bunăoară de Ion Bogdan Lefter[1] –  ca protagonist al poeticii lui Antonesei, pornită, după cum zicea Marian Papahagi, în ”recuperarea unui sens al misterului și profeției obscure.”[2] Misteriozitatea e tratată însă la Antonesei mai degrabă analitic decît direct revelatoriu ori prin emanații de fiori iar comportamentul profetic se datorează mai curînd suflului imaginativ și entuziasmului discursiv. Principiul muzical al construcțiilor, bazate de regulă pe reluarea unuia și aceluiași motiv existențial, nu lasă poemele să se rătăcească în verbozitate, ținîndu-le cît mai concentrate în jurul nucleului de iradianță confesivă. Antonesei practică, oricît ar barochiza, vorbirea ”numai în cercuri concentrice”, ceea ce face ca suprafața extinsă – și chiar extensibilă –  a textelor să aibă o densitate aproape obsidională (căci de un asediu al temei/stării e totdeauna vorba la el), o greutate care trage versetele spre profunzimea viziunii. E un aparent contrast între proliferarea notațiilor, între rotirea lor în vîrtejuri controlate și această congruență de sîmbure, dar e tocmai soluția de tensiune pe care o folosește Antonesei pentru a echilibra vitalismul discursiv cu nucleara obsesională.

Destule poeme sunt replici, vin din elanul unui spirit polemic (”Cum poate fi respirația trupului cale/ către desăvîrșire?”, ca pildă), dar simpozionul nu e de cabinet, ci coboară în straturile concretului, în interstițiile existențiale. La fel cum în ghemul cel mai concret, dus pînă-n fiziologic, se strîng și stările în care imaginația exasperează realul prin notații paroxistice: ”Cîinele-lup nu mai urlă în grădina botanică,/ cîinele-lup zace-ntr-o baltă de sînge./ O barcă de-argint coboară obosită din nouri./ Ea geme ca o țară-n genunchi, ca o hoardă/ isterizată, ca un vultur căzut de pe stemă./ Strigătul meu de iubire închis e de spaimă/ în gură. În spatele dinților, în laringe,/ în bronhii” etc. (Poem). Visceralizarea aceasta a stărilor, carnalizarea imediată a afectelor, chiar dacă puse uneori pe portative de exultanță reflexivă, nu poate duce la ”viziuni abstracte, conceptuale,”[3] ci doar la agonii ale concretului. Scenariilor poetice ale lui Antonesei nu le lipsește o schelărie ideatică, o structură de reflecție, dar ”ideile” din poezia lui nu filosofează, ci trăiesc acut într-un univers traumatizat. Nu-ncape vorbă că poemele din primele cicluri, cele scrise sub comunism, reflectă o condiție agonică, un sentiment funebru al existenței: ”în fiecare clipă, plumbul mă cuprinde/ mă scaldă în cenușiul unei captivități/ supraetajate – plumb în plumb; acoperit/ de plumb, corabie ruptă pe marea de plumb”(Jocul vidului și al înfățișării). Sentimentul de strivire duce la o poezie de pamflet expresionist, la desene violente ale neantificării: ”Viitorul/ puiește în noi ca un puroi violet,/ ca o disperare emancipată de/ efervescențele cărnii…// E noapte, noapte, noapte!/ Teroarea se scurge prin toți/ porii universului casnic” etc. (Psalm). Cum bine remarca Romulus Bucur, Antonesei are aici o ”viziune depresivă a lumii” și o ”percepție expresionistă a realului”.[4] Substratul politic al acestei depresivități e mai mult decît transparent, altminteri Antonesei fiind mai degrabă un exultant și un gurmand al celor ce sunt, un senzual în toate, chiar și în idei. Duce totdeauna și senzațiile și ”ideile” la paroxism, inclusiv frustrările și revolta, neputința și exasperarea, ca și cum nu le-ar putea trăi decît la cotele maxime (ceea ce nu se va mai întîmpla în poemele din ultimele volume, cînd percepția primește și adierile unei stări, nu doar cataclismul ei). În acest regim de ”radicalism” (dar nu doar ”al limbajului”, cum zice Romulus Bucur)[5] își conduce el revolta spre urletul expresionist pur: ”am început să urlu și nu mă/ mai pot opri – nici un fel de disperare, nici o revoltă,/ nici o speranță, nici o chemare. Numai o mare, nesfîrșită/ neputință de a mai suporta. O, da!/ Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă pot suporta” etc. (Urlu. Despărțirea de lume. Un testament). Poemele exasperării au străbătut toate stadiile acesteia, ajungînd la extaza negativității pure, a paraliziei spirituale. Ca poet politic, Antonesei e, cu siguranță, unul din cei mai virulenți; nu în poezia de denunț direct, ci în poezia de asumare a agoniei, parcursă în acutele neantificării sinelui. Disperarea existențială, trăită cu furoare, e împinsă în absolutul dezagregării spirituale.

Poetul a avut însă noroc. Istoria și dragostea îl întorc de pe drumul acestei exasperări fundamentaliste, cu substrat de traumă definitivă, și-l redau dialecticii mai umane a ciclurilor sentimentale. Nu propriu-zis a sentimentelor, ci a ciclurilor lor existențiale, a scenariilor integratoare, care trec de la ”apariția” la ”dispariția” și apoi la ”eternitatea” Eonei. Numaidecît, în vîrtejul iubirii, Antonesei actualizează trama metafizică a acesteia, punînd cutremurul sentimental în arpegii absolute, cu doar relativ ascunsă vocație romantică. Nu e vorba la el de peripeții amoroase (pentru asta are un caiet aparte, cel de ”cîntecele”), ci de beatificări ale stihiei sentimentului și, deopotrivă, – implicit, dar și explicit – ale iubitei (cît fanatism metafizic pune Antonesei în redimensionarea iubirii se vede deja din botezul iubitei, devenită un eon  feminizat). Ca-n toate în care se implică (și se implică în toate cu vocația paroxismului), și-n iubire Antonesei pune același pathos absolut, transformînd poezia în fatală aventură existențială: ”aici nu este vorba despre cuvinte, ci despre/ existență sau moarte”, zice el în Apariția Eonei – o uvertură. Poemele au o febră devoțională radicală, chiar și atunci cînd devoțiunea e depusă la o icoană anamnetică: ”Venisem acolo după îndelungi dionisii – aburii/ se ridicau ușor de sub frunte, alungați de vîntul răcoros/ al după-amiezii. Munții de jur-împrejur./ Sub umbra unui pin uriaș, subțire și îmbrăcată/ în negru, ai apărut violent de intensă. O siluetă/ de antracit în singurătatea somptuoasă. Te-am văzut./ Atunci, te-am văzut pentru mult mai tîrziu./ Undeva, în dungile memoriei, ochii, doar ochii,/ doar ochii luminînd un pustiu fără capăt./ În memorie, undeva în memorie…” (Stele siameze). Fie că e vorba de imnuri de renaștere, fie că e vorba de bocete funebre (sunt cele două variante extreme ale ravagiilor iubirii), cuvintele sunt pure transparențe ale bucăților de ființă cu care scrie, abrupt, Antonesei. Poezia își reface energiile taumaturgice și redevine un ritual fatal. Mă și miră că Dumitru Chioaru vede pe-aici ”conștiința absenței unui temei ontologic al poeziei,”[6] cînd, în realitate, poezia lui Antonesei e chiar un manifest de ontologizare. Se mai vaietă și Antonesei, ar vrea și el ca poezia să-i poată realiza imediat dorințele, dar știe bine că poezia salvează sau omoară, nu face lucruri de mîntuială. Cu Eona de mînă ori doar cu amintirea ei, Antonesei a ieșit din ”timpul degradării”[7] în care și-a trăit primele cicluri și intră într-un timp mai fast, dar nu mai puțin fatal (ai cărui dinți îi va simți, tot mai frecvent, în ultimele poeme, cu toată seninătatea lor). Asta însă nu înainte de a da o raită prin Uvedenrode și de a se dezmăța cu tot repertoriul de senzuale, în jocuri de replică – așa par – la cîntecelele paradisiace ale lui Emil Brumaru (vorbește de această contaminare și Dumitru Chioaru; probabil că nici Cezar Ivănescu nu lipsește dintre stimulente). Descîntece frivole, incantații senzuale, beatificări corporale (cu inventar spus pe șleau), ”cîntecelele” se răsfață în amoroase imediate, de gineceu: ”Ea are sufletul pe piele/ și ochii-s pete aurii/ îți vine s-o săruți întruna/ unde știi tu, unde nu știi.// Ea are țîțele ca marea/ și-n țîțe struguri ruginii/ și umbli îmbătat ca Zeus/ te duci și vii, apoi rămîi” (Cîntecele de dragoste). E un capitol de jocuri în pat care completează monografia amorului și echilibrează, prin frivolitate, cataclismul metafizic al iubirii, o eliberare în ludica amorului și-n frenezia corespunzătoare. Acum poemele chiar sunt, la modul imediat, ”biografice și fanteziste.”[8] Bineînțeles, fanteziste la modul realist și biografice la modul concret. ”Logosul și Erosul”, de care zice Emanuela Ilie[9] că domină viziunea și poetica lui Antonesei, se întîlnesc aici în cel mai fericit loc și în cea mai plăcută hîrjoană.

Cel mai fericit accident catalitic din poezia lui Antonesei nu e însă nici apariția, nici dispariția Eonei (deși ambele evenimente de cutremur), ci revelația Cretei, traspusă într-un serial de ”povești filosofice cretane” al cărui ultim – deocamdată – episod e cuprins în Poemele din zorii amurgului (Junimea, 2016). Revelația nu produce un alt Antonesei, dar o schimbare de tonalitate și de tonus e numaidecît evidentă. Poetul nu mai e un ”tumultuos și arborescent”, cum îl vedea George Vulturescu,[10]  și nici nu mai mizează pe ”multiplele efecte de polifonie” auzite de Șerban Axinte.[11] Și-a păstrat, în schimb, ”substanțialitatea imaginarului” remarcată de Alexandra Ciocârlie,[12] doar că acum imaginarul se apropie de condiția descriptivului, părînd un simplu efect de real. Sentimentul care ordonează toată suita cretană (și-n parte și celelalte popasuri turistice) e euforia întîlnirii cu un miracol (care provoacă și o exaltantă re/întîlnire cu sine), cu mirajul de a cutreiera chiar pămîntul originar, de a se pierde în chiar relieful ombilical al terei. Nostalgia originarelor a mai străbătut poemele lui Antonesei, îndeosebi în partea mai metafizică a idilei cu Eona, dar aici originarul devine palpabil și locuibil. Antonesei se plimbă acum prin paradis, pe pure cărări ale armoniei și printr-un peisaj de incantație spirituală și senzuală deopotrivă. Se plimbă printre zei și e martor, precum Ion Pillat (cu care Antonesei nu seamănă însă deloc), la epifanizările lor în cotidian. Toată această vrajă a tărîmului originar e pusă însă sub semnul unei voluptăți melancolice, decantată în secvențe și-n fotograme înrămate în reflexivitate. Peste flash-urile de armonie, peste momentele de scufundare în beatitudinea locului plutește întotdeauna umbra ”marii treceri”, conștiința unui provizorat paradisiac: ”Nicăieri nu mai e atîta înălțare/ În scufundarea trupului în alt trup/ Decît pe-ntinsele terase de calcar,/ Pe cărările celui mai vechi pămînt -/ Primordiala plăcere a lumii/ În vecinătatea celei mai bătrîne mări./ O lumină ce te vindecă în veci de miopie,/ În zumzetul nesfîrșit dintre valuri,/ Din frunzele sărace, din vița/ Cățărîndu-se lichidă spre înalturi./ Aici, mai mult decît oriunde, mai adesea/ Te-au purtat pașii spre tine. Chiar asta ești tu!/ În splendoare, în pulsația vinului,/ În cuibul tavernelor – în tandrul marș/ Funebru” (Nicăieri. Poveste filosofică). În bună parte ”poveștile” sunt un carnet de reporter/de turist, surprinzînd scene și personaje, gesturi și peisaje, dar totdeauna așezate sub un tîlc (d-aia poveștile sunt ”filosofice”), ca și cum ar fi pilde de viață, pilde de concret al vieții. E vorba însă de secvențe trăite sau văzute de un înțelept, de unul cu o participare sceptică sau precaută la miracolele cotidiene (dar un cotidian de sărbătoare, desigur, cum e el pentru turiști, chiar dacă se simt unde sunt mai profund acasă decît la ei acasă). Chiar și propriile beatitudini beneficiază de această ușoară cenzură melancolică strecurată subtil în juisanța abandonului: ”Trecerea de la minus la plus/ Nu este mereu un cîștig -/ Miopia măcar n-avea vîrstă.// Dar sub soarele mării, de nimic nu-mi pasă./ Aidoma zeilor din vechime,/ Îmi aprind epiderma pînă la nemurire -/ Nici ei, zeii, n-au habar de locuri și vreme.// Un murmur ritmat și lichid/ La picioarele mele desculțe,/ Un zbor înalt, prea înalt, în mine” (Cincisprezece noi povești filozofie cretane, 2). Alte locuri de ”trecere” (spre deosebire de Creta, loc de rămînere) vor fi inspectate cu un ochi mai caustic, mai atent la disonanțe decît la valențele de armonie, în ilustrate aproape caricatural articulate, cum e aceasta, de la Londra: ”Piticania cheală și șleampătă și-a cumpărat o rusoaică/ Înaltă pînă la cer, cu picioarele parcă proiectate/ De nebunul de pe malul Tamisei -/ El merge încurcat înainte, ea pășește țanțoșă și unduitoare,/ Conștientă de ridicolul efectului de contrast” etc. (London by night, 12). Privirea nu se mai entuziasmează ci devine una acut realistă iar notațiile nu se transformă în reverii, precum, la tot pasul, pe cărările din Creta. Nostalgia acestora e, la Antonesei, o variantă laică de nostalgie paradisiacă.

Nici nu e nevoie, cînd vine vorba de Creta, de vreo ideologie a renașterii (deși nu lipsește). Se simte imediat, din exultanța imaginației, din senzualizarea reflexivității că despre o renaștere e vorba, de o reînfrăgezire a ființei și imaginarului deopotrivă: ”Curge timpul ca și sînii unei femei care adună anii/ la umbra smochinilor pleșuvi și a chiparoșilor,/ totul curge, cum observa înțeleptul, totul se naște/ ca să plece într-o vreme dinaintea începutului –/ numai inima mea cea proastă, în loc să scadă, sporește/ pe măsură ce timpul sporește –/ înfulecă totul în ea și se dilată ca burta chitului/ care l-a înghițit nesătul pe Iona./ Doar că eu sînt Iona, prinț captiv al inimii mele lacome./ Și frumos mai înnoptează, Doamne, pe insula/ Nestatornicului taur!” (Povești filozofice cretane din A.D. 2013, 1). De cum pune piciorul în Creta, Antonesei se simte un zeu; nu un Iona, cum zice el, ci un Dionysos, un orgiast al senzațiilor.

Pînă și memoria (de fapt, mai ales ea) declamă senzualități eminente, ca și cum totul s-ar alinia la ethosul exultant al lui Venus și și-ar recăpăta violența vitalității primare: ”Ca o zvîrlugă de aici, colorată, cu reflexe argintii și subțire,/ îmi izbucnești din memorie, te lăfăi în mine ca o nimfă/ a apelor, îmi mîngîi retina cu o dureroasă răcoare –/ dar o lupoaică ești cînd îmi înfuleci inima marcată/ cu un ilustru semn din leagănul Ciprului…” etc. (idem, 5). ”Poveștile”, în totalitatea lor, sunt un imn, o apoteoză a reîmprimăveririi, un jurnal al epifaniei timpurilor inaugurale. De-a lungul și de-a latul lor se trăiește în pură extază, ”ca și cum aș regăsi un sentiment auroral,/ ca și cum aș coborî în vremuri aurorale.” Un imn însă apăsat în permanență de norul ”celei mai cumplite melancolii”, cea a iminenței exilului (nu doar de pe insula lui Euthanasius sau Antonesei…). Specialitatea lui Antonesei e trăirea simultană în exultanță și nostalgie, o trăire deopotrivă directă și reflectată.

Nu e chiar un ton nou cel ce survine în Poemele din zorii amurgului, dar acum sentențiozitatea lui pare a avea ceva definitiv: ”pentru că nimic altceva nu există cu adevărat – în afara/ nemiloasei fiare a singurătății, cu ghearele înfipte în tine/ precum dinții vîrcolacului în carotidă…” (Nu există experiență). Suntem, firește, abia în zorii noului ciclu. Dacă Antonesei va parcurge drama solitudinii cu intensitatea cu care și-a parcurs exultanțele, mîniile și melancoliile, înseamnă că suntem pe pragul unuia din cele mai dramatice volume de poezii.

[1] Dicționarul scriitorilor români, A-C, coordonare și revizie științifică Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 97.

[1] Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 167.

[1] Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ’90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 26.

[1] Idem, p. 25.

[1] Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă. Generația poetică ’80 în portrete critice, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 24.

[1] Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni. Eseuri, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 156.

[1] Idem, p. 157.

[1] Emanuela Ilie, Dicționarul critic al poeziei ieșene contemporane. Autori. Cărți. Teme, Editura Fundației Culturale Poezia, Iași, 2011, p. 31.

[1] George Vulturescu, Cronicar pe Frontiera Poesis, Princeps Edit, Iași, 2005, p. 92.

[1] Șerban Axinte, postfață la vol.:Liviu Antonesei, Apariția, dispariția și eternitatea Eonei (antologie de poezie 1978-2006), Editura Paralela 45, Pitești, 2007, p. 203.

[1]Dicționarul general al literaturii române, A-B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 198.

[1] Ion Bogdan Lefter, Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985), Editura Paralela 45, Pitești, 2016, p. 168.