RIP Evgheni Evtușenko


Evtușenko

Ieri, a murit, la 84 de ani,  poetul rus Evgheni Evrușenko unul din cei mai importanți autori ai deschiderii de după epoca stalinistă. Pe lîngă articolele din The Guardian, pentru care îi mulțumesc lui Edi Antoniu, și pe lîngă articolul din Wikipedia, postez poemul Tancuri la Praga, scris la sfîrșitul lui august 1968, cu prilejul zdrobirii de către armata sovietică și alte cinci armate aliate din Tratatul de la Varșovia, cu excepția notabilă a României, a „primăverii de la Praga”, tentativa de reformare a socialismului real în direcția unui „socialism cu față umană”… Eram elev cînd l-am citit prima oară, după cum îmi amintește Sorin Antohi, mai mult ca sigur în remarcabila revistă Secolul 20, unde l-am citit prima oară și pe Soljenițîn, cu povestirea Într-o gară

https://www.theguardian.com/books/2017/apr/01/yevgeny-yevtushenko-russian-poet-babi-yar-dies-84?CMP=share_btn_fb

https://www.theguardian.com/books/2017/apr/02/yevgeny-yevtushenko-obituary

https://en.wikipedia.org/wiki/Yevgeny_Yevtushenko

Evtuşenko – Tancuri la Praga

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. *

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
„Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga – de tancuri ruseşti sfârtecat!”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la RIP Evgheni Evtușenko

  1. Vasilica Ilie zice:

    R.I.P. Şi eu l-am descoperit în liceu. Postez şi eu o poezie:

    Mama

    Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
    mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
    el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
    cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

    Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
    după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
    din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
    „Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?”

    Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
    până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
    bolborosind: „Toate-s în regulă…şi-apropo, arăţi minunat!”
    Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

    Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
    pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?…
    Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te!
    Ce va fi, vom vedea!”
    Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
    Nu mai scot un cuvânt.

    Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
    al înstrăinării de sine, de ceilalţi – nu-l putem traversa.
    Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
    prea lungu-mi calvar,
    când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

    Incerţi pot fi doar taţii, dar mama – totdeauna adevărată,
    nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
    Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
    iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

    Peste ani, cu căinţă târzie venim
    la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
    şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
    toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mihaela Grancea zice:

    Multumesc pentru reamintire. Poezia era si dovada unei „crize de conştiinta” trăită de unii dintre intelectualii din Est. Si acum este tulburătoare.
    RIP

    Apreciat de 1 persoană

  3. dezideriududas zice:

    Păcat că ….” tancurile ruseşti” care “sfârtecau” in 1968 constiinta rusă , imediat dupa al doilea razboi mondial inaintau linistit ( mai precis, mai “tehnocrat romaneste”, imediat dupa 23 august 1944 …)….Mă refer la cazul Lucretiu Pătrăscanu. Constiinta rusă cred ca a facut un efort urias care s-a inchis in arc de cerc prin Soljenitin….E drept, cercul nu s-a inchis definitiv, dar aici nu doar rusii contează . – Dumnezeu să -l odihnească !

    P.S. Si la Pătrăscanu insă, sunt convins, „talentul” autohton a contat mai mult decat „improvizatia globala”, lipsită de talent…. Asta, doar la faptă, ca la făptasi…..E drept, atunci, E.E. „prea” era tanar, „prea” frumos, „prea” liber…..

    Apreciat de 1 persoană

  4. vasilegogea zice:

    Era de-o vîrstă (biologică) cu Nichita…

    Apreciat de 1 persoană

  5. Ioan Moldovan zice:

    n-ar strica daca am sti si cine a tradus fieare din cele doua poeme, i.m.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Silvia Toporaș zice:

    Aș zice că numai cine n-a vrut n-a aflat că traducătorul este Ștefan Dimitriu, iar volumele lui de traduceri se intitulează ”Mierea târzie” CD PRESS 2006 și ”Evgheni Evtușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu – Porumbelul din Santiago și alte poeme” – Editura Vremea 2013.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Ștefan Dimitriu zice:

    Mulțumesc, Liviu Antonesei! Mulțumesc, Silvia Toporaș! Și, cu voia dvs., adaud și eu o capodoperă a poetului:

    MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE

    Albastru sunt, în ferma cenuşie,
    şi, pentru asta, bun de abator.
    În cuşcă de metal ţinut – vai mie! –
    nu-s împăcat că trebuie să mor.

    M-aş jupui de viu, să scap de-această
    nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
    Dar albăstriul meu, ca o năpastă,
    triumfă-n blana mea fără noroc.

    Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
    cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
    ca să implor ori libertatea sfântă,
    ori blana năpârlită-n veci de veci.

    Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
    m-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
    Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
    numai o clipă-n locul meu să-l pun.

    Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
    nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
    Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,
    mă ţine sclav, să evadez nu pot.

    Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
    după un prânz cu peşte împuţit,
    fără să vreau, m-am repezit afară
    şi-n hău stelar deodată m-am trezit.

    Călăuzit de vii oglinzi lunare,
    am înţeles, în zborul meu stingher,
    că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
    cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

    Eram eu însumi, flecărind sub astre
    cu pomii legănaţi de-un vis polar.
    Zăpada lor cu irizări albastre
    nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

    Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă,
    înţelegând, de viscole bătut,
    că libertatea asta-i prea fragilă
    atunci când în robie te-ai născut.

    Mereu captiv, am înţeles cu groază
    că după fermă plâng şi c-o iubesc,
    că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
    mi-i patria – ţinutul meu ceresc!

    Întors astfel la lumea cenuşie,
    în cuşca mea, învins şi resemnat,
    strivit de-o mult prea grea vinovăţie,
    eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

    Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
    şi-aici, la fermă! Căci, dacă-ntr-un sac
    ne sugrumau cândva, azi – doar c-o sârmă
    electrică – ne vin urgent de hac.

    Duios, lapona mea cu două feţe
    mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern…
    Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
    Da-n ochii ei de înger, ce infern!

    Mă va salva de boli şi, din tot locul,
    mereu de hrană îmi va face rost,
    dar într-o zi, când va veni sorocul…
    Trădarea e în fişa ei de post.

    C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
    şi va scânci cu vagi păreri de rău:
    “Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
    şi angajaţi la fermă şi-un călău!”

    Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
    dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
    şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
    mă mângâie şi mă ucide-apoi.

    1967, Rostov-pe-Don

    Apreciat de 1 persoană

    • Eu mulțuemesc, inclsuvi pentru noua poezie!

      Apreciază

    • dezideriududas zice:

      ” …mi-i patria…”

      Dumnezeu să-l odihnească pe Evgheni ! Sper că l-a așteptat Friedrich ( Nietzsche ), supărat că i se asociaza responsabilitatea atâtor contexte CONFUZE, să-i mulțumească…, pentru c-a ințeles de la el că n-a GREȘIT când a afirmat că si rușii au cântece….Sper ca Goma, Cioran, Nichita…. si cei care au mai afirmat asta ( „patria mea este limba română ” ), unii din „disperarea urâtului”, alții din „prea-plinul frumuseții”…, și-au dat seama, la timpul lor, că si limba rusă poate fi o patrie…și nu neaparat urâtă, cum se „încetățenise” pe-aici expresia frumuseții ….”ca limba rusă”…

      Apreciat de 1 persoană

  8. Ștefan Dimitriu zice:

    Am uitat să mă autodenunț: eu sunt autorul traducerilor, iar volumele în care le puteți găsi sunt ”Evgheni Evușenko – Mierea târzie” (CD PRESS 2006) și ”Evgheni Evtușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu – Porumbelul din Santiago și alte poeme” (Editura Vremea 2013). I-am mulțumit Silviei Toporaș, pentru că ea mi-a adus la cunoșnință că-l căutați pe traducător. Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

  9. Ștefan Dimitriu zice:

    O nouă ediție din această a doua carte se află sub tipar. Este în intenția editurii o lansare, prin mai, și la Iași. M-aș bucura să v-o pot dărui cu această ocazie.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s