În interviul postat ieri după-amiază, a fost evocat un lung poem, scris în mai 1988, Urlu. Despărțirea de lume. Un testament, despre care spuneam că mi-a salvat viața. Sau măcat integritatea mintală. Și așa este. De altfel, deși a circulat printre prieteni, cu greu l-am socotit un poem, în sensul literar al termenului, m-am privit mai degrabă ca pe un fel de document biografic, psihologic, in fel de exercițiu de autoterapie. În fapt, mereu am scris poeziile de mînă, acesta este singurul poem scris direct la mașină, ca și cum aș fi fost sub dicteu automat. L-am socotit așa și după ce l-am publicat prima oară, în 1990, mai întîi în revista Astra la inițiativa lui Vasile Gogea, căruia i-l trimisesem cînd l-am scris prin poștă, apoi în volumul Căutarea căutării, versiunea integrală a volumului meu de debut în poezie, care apăruse redus la o treime în 1989, la Cartea Românească, sub titlul Pharmakon. În timp, sub influența criticilor, am început să socotesc Urlu… și ca fiind un poem. Îl reiau aici pentru că mai mulți dintre cei care au privit interviul acordat lui Șerban Axinte și-au manifestat curiozitatea. În nu mai știu ce context îl publicasem și pe Facebook cînd m-ai bîntuiam pe acolo. Vestea bună ar fi că în această primăvară urmează să apară la editura Paralela 45, sub titlul Opera poetică. o integrală a poeziei mele de pînă acum, cu tot cu poemul Urlu… Fotografia este făcută, prin februarie-martie 1988, de excelentul fotograf de artă ieșean Dan Mititelu…Am ales-o pentru că pare așa, mai de lagăr socialist!
Urlu. Despărţirea de lume. Un testament
Fetei din pădure
Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut –
cînd n-am mai putut să tac – acum – am început să urlu
de unul singur,
să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic,
ca un retras
în pustiu, ca un demon precar; am început să urlu şi nu mă
mai pot opri – nici un fel de disperare, nici o revoltă,
nici o speranţă, nici o chemare. Numai o mare, o nesfîrşită
neputinţă de a mai suporta. O, da !
Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă
pot suporta —
nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,
nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu
mai suport
organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport
gîndurile
amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una
din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,
pe care, acum, chiar acum, mă cînt. O, da, o, da! Cîntec
despre
mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cînta. Nici un
răsărit,
nici un soare, nici o petală de floare, nici un fir plăpînd
de iarbă, nici un zîmbet ascuns în barbă, în care să mai pot
privi cu naivitate o reînviere, o renaştere, o regăsire…
O, da ! O, da ! O, da ! Nu mai suport lumea,
lumea,
lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport nimic din ce
trece
sub soare, nici noaptea albă cu lună, nici optimismul absurd
al lunii mai, al dimineţii, al reînceputului, nu mai suport
nici sentimentul repetat al kaput-ului. Totul se mişcă pe
aceeaşi
orbită, totul se învîrte în cerc, totul se repetă cu o hărnicie
mereu nesătulă. Da, totul. Ca o colonie de microbi luată iar
pe spatulă, ca o tăcere ce mereu nu-i destulă. Da, totul.
Vremea îşi ţese singură tortul, e o mare tăcere, e un
şuvoi strident şi isteric care-mi sparge timpanele, care-mi sfîşie
pielea,
care mă orbeşte, căruia-i spun să tacă şi care-mi vorbeşte.
Nu mai suport scîncetul copiilor în tramvaie
nu mai suport bătrînii aliniaţi în spatele casei
nu mai suport tinerii în blue jeans
nu mai suport femeile ce multiplică răul în lume
nu mai suport oglinzile, nu mai suport radioul, nu mai
suport
pe piele tricoul, nu mai suport bîlciul, nu mai suport
paiaţa ce bate aerul cu braţele, nu mai suport hiena
ce-mi sfîşie maţele, eu nu mai suport nimic.
Nu mă mai suport – celulă cu celulă, fibră cu fibră,
organ cu organ, sistem cu sistem, bucată cu bucată.
Aş împărţi într-un urlet fără sfîrşit fiinţa mea toată.
Eu urlu, eu urlu, eu urlu !
Eu urlu din tot corpul – ca un fluviu de limfă şi sînge,
de transpiraţie, de urină, de salivă, de lichid seminal,
să mă topesc cu totul, să mă împrăştii fără urmă, să mă
pierd
într-un urlet carnal. Să fie ca şi cum n-aş fi fost.
Va dispărea totul – gesturi şi vorbe, atingeri de post,
pagini scrise şi albe, imaginea mea pe retina bolnavă,
amintirea în sexul unei femei ce mult m-a iubit, în memoria
alteia ce nu mai puţin m-a dorit. Va dispărea totul,
chiar Totul.
Nu mai suport. Nu mai suport iubirea platonică, nici
desfrîul fără iubire nu-l mai suport, nu mai suport corpul
meu,
nici pe-al tău, neatinsul, nu mai suport corpul nostru.
Nu mai suport apa, aerul, pămîntul, nici focul. Nu mai
suport
munca, nu mai suport jocul. Nu mai suport anecdota, nu
vreau
să aud Tatăl Nostru. Nu mai suport legea, nici ura, nici
spaima, nici inima mea ce se sparge în patru, ce se rupe
în infinite fîşii şi explodează în mii şi mii de fărîme roşcate.
Ei, da ! Ei, da ! Ei, da ! Nu mai suport, nu mai pot suporta.
Eu pe tine nu te-am cunoscut cum scrie la Carte, eu pe tine
mult te-am iubit. Te-am iubit, am iubit lumea. Ei, da!
Occidentul şi Orientul sînt a’ Lumii două feţe…
Tu eşti alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul,
tu eşti iubirea mea dintîi – cuprins fără prefeţe.
Dar – la dracu’ cu toate, la dracu’ cu mine, la dracu’
cu voi,
la dracu’ cu ei ! Să atîrne în lanţuri, să se scarpine,
să scîncească, să se gudure ca nişte căţei.
Iubirea – nu e pentru mine.
Libertatea – nu e pentru mine.
Dimineaţa – nu e pentru mine.
Viaţa – nu e pentru mine.
Dacă nici moartea nu va putea fi?
Dacă în faţa luminii, în loc să urc, voi vorbi?
Ei, da ! Nu mai suport lumea, nu mai suport lumea,
eu lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport poemul
acesta
ce vrea să facă totul din nou suportabil. La dracu’ cu el,
la dracu’ cu vracii alchimici, cu popii. Dracu’ să-i culeagă
pe toţi ca un vînător în lanul cu dropii.
O, lumea mereu în mişcare. Sau lumea imobilă şi fixă,
lumea ne cuprinde pe toţi – ne aliniază, ne scurtează, ne catapultează şi emasculează, peste noi alene dansează
şi-apoi, apoi ne botează. Cu apă, cu sînge, cu foc. Ne botează.
O, ideograma se-ntinde ca-ntr-un pustiu fără capăt,
se urcă la creier ca un şuvoi spermatic fără ieşire,
ca o pagodă chineză, ca o biserică văduvită de mire.
Intoxicaţie şi vocaţie, negri goi pe plantaţie, eu şi tu,
adică noi, într-o splendidă vale a plîngerii, în noroi.
O, tu, puroi al lumii care ţîşneşti prin ochi, o, tu, iluminare
fără sfîrşit, lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace –
pe mine mie redă-mă, pe mine morţii redă-mă,
cu moartea pre viaţă călcînd. Fără milă, peste mine călcînd.
Nu mai suport, nu mai suport, nu mai suport.
Urlu. Urlu. Urlu. Singur – eu urlu.
Iubirea pentru alţii.
Libertatea – pentru alţii.
Viaţa – pentru alţii.
Pentru mine, numai mila şi sila, numai corbul şi acvila,
numai şarpele, numai tăcerea, numai durerea, numai
moartea
ce-şi poartă delicat adierea. Ei, da! Ei, da! Ei, da!
Refuz lumea – nu o mai suport, nu o mai suport,
nu o mai pot suporta. Nu vreau în mine s-o port, nu sînt corabie
beată
ce trage alene în port, nu sînt viu, nu sînt nici mort.
Nu mai suport viii, nu mai suport morţii, nu mai suport
cadavrele
zîmbind în voia sorţii, nici fetele tinere ce-şi udă chiloţii,
nu mai suport toţii şi netoţii, nici catolicii
şi nici hughenoţii. La dracu’, la dracu’ cu mine, cu toţii.
Nu sînt trist, nu sînt fericit, nu sînt disperat, nu sînt încă
nici măcar răposat – nu sînt nimic, nu sînt nimeni, nu vreau
nimic, nu doresc să plutesc peste linii, nu vreau libertatea,
nu doresc transparenţa, nu vreau să aflu lumii esenţa,
lui Dumnezeu nu vreau să-i urlu în faţă absenţa. Nu vreau
excesul, nu doresc abstinenţa, n-am nimic împotriva babei
ce-şi repetă în noapte pasienţa. Eu, eu chiar nu vreau nimic,
nu vreau pe nimeni. Atît – separarea. Lumea aici —
dincolo eu.
Nu mai suport să vorbesc, nu suport să mă mişc, nu mai
suport
nici poemul acesta ce încearcă să facă totul din nou
suportabil,
nu vreau o soartă de zeu, nu vreau să fiu paşă, contabil,
nu vreau nimic, nimic nu suport, nici să fiu viu, nici să cad
mort.
N-am putut să urlu cu lupii şi am tăcut. N-am putut să
mai tac
şi-am început să urlu de unul singur. Aş fi dorit să urlăm
împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.
Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o
prea mare silă, am urlat fiecare, în blîndă disperare, am
urlat
fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa,
am urlat thalassa, thalassa, am urlat ca un şacal hăituit,
ca un lup singuratec, ca un flăcău tomnatec ca un gît
străpuns de cuţit, ca un meteor infinit, ca o bestie, ca un
lunatec!
Tensiunea scade, elanul se duce, cuvintele devin mereu
şi mereu
mai caduce. Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate
vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să
se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.
Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi
să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire
mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,
infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la
dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.
Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,
cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,
tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît
o zi de post. Un poet terminat. Un poem prost. Un om.
Un om
care încă mai este, care nu va mai fi. Care-a fost.
A fost ca şi cum n-ar fi fost.
(Simbătă, 14 Mai 1988, ora 17,40)
@ntonesei's blog 
Poemul e o flacara de viata. E viu si acum.
Am trait ceva similar, urmaream de ani de zile posturile sarbesti de televiziune, Europa Libera si simteam ca înnebunesc. Nu aveam 30 de ani. Desi locuiam la 300 de m de centrul orasului Slatina, afurisita de repartitie guvernamentala, nu mai fusesem de un an in centru. Acolo trona un mozaic cu „genialii”. Imi facea rau sa il vad. Si ca sa nu innebunesc, impreuna cu doua colege (azi plecate in Occident), am inceput sa fac manifeste anticeausiste. Cu litere decupate din ziare. Acest demers l-am hotarat dupa un an. Aveam doua prietene si colege mai tinere decat mine. Ele aveau 23 de ani. Era in noiembrie 1989 si simteam ca nu mai rezistam, ne dispretuiam pe noi insine…trebuia sa facem ceva. Altfel, cine stie? Urma sa raspandim maifestele cu prilejul sarbatorilor de iarna. Dar evenimentele ne-au luat-o inainte.
Scriam poezie, revenisem la ea, dar aceea era forma de evaziune.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ehei, numai cînd mă gîndesc la starea de spirit de prin 1987 – 1989, mi se strînge pielea și acum…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mi-a facut bine postarea aceasta a dvs., parca-i daltuita pentru mine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„paiaţa ce bate aerul cu braţele” – cuvantarile ceaushului?
Poza e in Codrescu 2? Cladirea cu institute ale Academiei?
N’am primit instiintari la vreo doua consemnari. Goldberg si Apollonia. Urmaresc acum.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, despre el ar fi vorba. Exact, e in spatele dinspre Pompieri al Institutului, acolo am lucrat între 1978 – 1989. Nu știu de ce nu au ajuns cele două linkuri… Dar mă bucur că le-ai găsit!
ApreciazăApreciază
Ma atinge, inca, f.tare poemul acesta,
ba, parca, evocindu-mi perfect contextul in care a fost nascut,
astazi m-a provocat cel mai profund !
In acel an-1988, in decembrie- ai trecut pe la mine vesel ca iti va aparea
volumul la Cartea romaneasca, asigurindu-ma ca si al meu va aparea (asa imi promitea Andi Andries, in fiecare an !), dupa ce cistigasem doua concursuri de debut, in urma cu 8 si 6 ani, la Junimea si Albatros.
Mi-ai dat doua sau trei portocale (dec. 1988) si, daca nu mi-as aminti perfect, nu mi-ar veni acum sa cred cit de mult m-au bucurat acele fructe.
Aveam doi baieti mici si nu mai vazusem portocale de multa vreme.
Aveam bani, dar nu aveam ce sa cumpar cu ei.
Erai calm, vesel, foarte echilibrat si nesperiat de viitor, ba parca chiar increzator.
Mi se parea incredibil (acum, parca ar fi un vis frumos, din copilarie).
Dupa ce ai plecat, m-a apucat un optimism sfisietor, neintilnit pina atunci,
pe care nu l-am mai simtit decit o singura data in viata mea, exact dupa un an,
in decembrie 1989.
Tin minte fotografiile parca premonitorii pe care ti le-a facut Dan Mititelu (erau mai multe),
dar nu mai stiu daca le-am vazut chiar atunci sau abia in 1990.
Sunt atit de (si) ale mele versurile tale, incit parca le pot atinge fizic:
„Iubirea – nu e pentru mine.
Libertatea – nu e pentru mine.
Dimineaţa – nu e pentru mine.
Viaţa – nu e pentru mine.
…….
Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate
vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să
se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.
Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi
să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire
mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,
infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la
dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.
Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,
cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,
tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît
o zi de post. „
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc de reamintiri, Dorin. La sfărșitul lui 1988, eram ăntr-o formă bună, pe de o parte, pentru că poemul scris în mai a avut efect elineratpor, pe de alta, pentru că în septembrie făcusem o cură de somn la regretatul prieten Petre Boișteanu. Și poate pentru că descoperisem efectul cthartic al lecturii Intilnirilor cu sinuciderea ale lui Cioran. Cum cădeam în drepreiie, cum citeam textul acela și mă apuca veselia. Ehei, portocalele erau de la Vărul George, care lucrînd la hotleul sindicaterlot, mai făcea rost de bunătăți și le trimitea cu trenul pentru fina lui, fiică-mea. Cred că în preajma Crpciunului procurase mai multe!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, exact, era in preajma Craciunului, poate chiar pe 22 dec. 1988- nu am notat nicaieri, din pacate !
Il regret si eu pe doctorul Petre Boisteanu, desi l-am cunoscut f. putin, dupa 1989. Imi amintesti de George, care, apoi, mi-a devenit foarte bun prieten si care, pe multe paliere, ramine (si) un personaj formidabil. Nu stiu cum se face, dar de George nu ma pot desparti (poate si pt. ca nu am aflat imediat de disparitia lui), dar, oricum, merg mult mai rar la Bucuresti acum, decit atunci cind era in viata. Pentru mine, George este si acum acolo, in Bucurestiul anilor 90, cel mai asiduu cititor de presa ieseana si cel mai iubitor de scriitori ieseni (numai daca erau si prietenii lui Liviu Antonesei, cred ca ne cunostea pe toti – oricum, l-am intilnit dupa mai bine de 10 ani de la aparitia numelui sau in Dialog, sub semnatura lui Liviu Cangeopol !).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
este uluitor de frumos şi de izbăvitor. Şi felicitări pentru Opera completă 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc frumos.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
da, chiar asa – izbavitor !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pe vărul George mulți dintre prietenii noștri scriitori, mai ales ieșeni, nu-l pot uita și pe bună dreptate. Și mie îmi vine greu să cred că nu mai este. Eram în Creta cînd s-a înrtîmplat și abia după un am ajuns la mormîntul său, la Tunari. Și nu doar LC îl pomenise într-un text, ci și Luca, din cîte îi amintesc. Mă socot dator cu o povestire memorialistică…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu il stiam. E un poem puternic. A fost asa si atunci si acum. Imbratisare!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc frumos, Ioane. Cred că mîine reușesc să pun la posta pachetul acela cu noile apariții. Am făcut rost de plicuri adecvate!
ApreciazăApreciază
Îmi amintesc că am fost zguduit (și înspăimîntat de ceea ce putea fi bănuit dincolo de zidul care despărțea Institutul – unde l-am și vizitat pe Liviu – de „pompierii” regimului) cînd am primit poemul. Așa cum fusesem, cînd am auzit-o pe Mariana Marin recitînd, la Sighișoara, poemul ei „pentru minte, inimă și dictatură”…
Apoi, în 1990, imediat ce a fost posibil, le-am publicat pe amîndouă în revista ASTRA. Ca un gest de recunoștință pentru că, într-un fel, aceste poeme și autorii lor, mi-au salvat și mie măcar puțin din viață…
Mulțumesc, încă o dată, frate Liviu!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc și eu din nou, frate Vasile. Iar după mienriada din 1990, ai publicat tot in Astra, poemul Violul, inspirat de eveniment, similar cumva acestuia și pe care nu-l mai am!
ApreciazăApreciază
Din păcate, odată cu mutarea mea de la Brașov la Cluj, colecția personală a ASTREI din acei ani s-a… împrăștiat…
Ar trebui să fie la Biblioteca Județeană „G.Barițiu” din Brașov.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Păi, să rog pe cineva de acolo sa incerce sa-i dea de urma… Merci de sugestie!
ApreciazăApreciază
Extraordinar poem! Doamne! M-am cutremurat !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulţumesc frumos.
ApreciazăApreciază
Cred ca e mai usor sa urli decît sa taci.Cît despre pompieri,ei erau si in interiorul Institutului ,nu numai peste gard.Cînd ţipa Al. Teodorescu ,zis dezacord (marele cercetator a scris o singura carte,ca si Dumitru Ignea ,plina de dezacorduri),se auzea si la pompieri.Da,poemul e cutremurator.magda u.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Taci cît taci, dar la un moment dat, dacă mai taci, pocneşti…
ApreciazăApreciază
Nu stiu cine este Al. Teodorescu, imi pare ca nu am auzit de dumnealui pina acum, desi il vizitam, la Institut, pe dl. profesor Ioan Holban, pe Andrei Hoisie-Corbea si, bineinteles, pe Liviu !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Era sus, la lingvistică.. Îl știam doar din vedere, mi se părea gomos, nu știam că era și dezarticulat…
ApreciazăApreciază
Un poem impresionant, ca un strigăt de deznădejde: l-am citit pe nerăsuflate! Se vede că este inspirat de vremurile pe care le trăiaţi şi în urma lecturilor pesimistului Cioran. Am înţeles că la dv. a avut un efect pozitiv. 🙂 Ţin minte că aveam colegi care erau deprimaţi după ce îl citeau pe Cioran, eu am făcut faţă, citeam în paralel poezii de dragoste de S. Esenin, P. Neruda.
Îmi amintesc poemul lui Esenin (aşa, pentru că este iarnă şi am rămas şi la vârsta asta o romantică incurabilă!), „Poartă-n ochi seninul”, o traducere frumoasă de poetul George Lesnea).
Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.
M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”
Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.
Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin”
ApreciazăApreciat de 2 persoane
E foarte frumos poemul lui Esenin, iar GL a rămas prin aceste traduceri, poate şi prin epigrame, nu prin poeziile proprii…
ApreciazăApreciază
Pentru simplul cititor/iubitor de poezie care mi-s (neinfluențat de critici, pentru că azi l-am citit prima oară), cred că poemul dvs continuă, într-o măsură mai mare, să nu fie un… poem!, așa cum, după o primă lectură, nu îmi parea fi nici un testament, în accepțiunea obișnuită a cuvîntului. Îl simt a fi, mai degrabă, o mărturisire, chiar o spovedanie, sigur o litanie polifonică (în sensul bun) și nu o tîguire, un cu totul și cu totul altfel de „song of my self”, cînd mai hard & heavy, cînd mai jazzy & bluesy, demolator-eliberator și ziditor, în părți aproape egale. Și în nici un caz doar un urlet, în ciuda sonurilor lui în registru acut, însă de-o înaltă puritate dură, cum ar fi spus Nichita. Și nu mi se pare deloc lung, atîta vreme cît am convingerea că, dacă l-ați fi dezvoltat prin ramificare/stratificare, ar fi putut, foarte bine, să se constituie într-un volum de sine stătător, conceptual și perfect muzical, da capo al fine, aidoma splendidei simbioze dintre sunetele&cuvintele celor de la Pink Floyd, bunăoară.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulţumesc frumos, una din cele mai reuşite lecturi din cîte am văzut…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
http://voxpublica.realitatea.mobi/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html#comentarii
Impresionant. Eu l-am citit prima data pe Vox publica. Pacat ca au disparut si comentariile de la vremea respectiva si la serialul „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”. Am pus link-ul poate este cineva interesat si nu a citit la vremea publicarii si serialul despre dragoste. Un clik pe autor deschide toate articolele din vox publica semnate de dumneavoastra. Pacat ca nu mai colaborati cu nici un cotidian cu vizibilitate, articolele dumneavoastra erau cautate atit pe vox publica cit si pe Adevarul. La ora actuala nu este nici o platforma media care are acoperire nationala care sa va tenteze sa colaborati? Poate ca este si lipsa autorilor de marca in cotidiene este un semn ca media din Romania nu este in regula, respectiv obiectivitate si profesionism. Revistele literare sint totusi de nisa, se adreseaza elitei culturale, dar este o mare nevoie si in cotidienele zilnic rasfoite sa gasim voci relevante fie si la sectiunea cultural prin eseuri.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, uitasem! A fost şi pe VoxPublica, unde am scris cîţiva ani… Păi, eu încerc să faci blogul cu acoperire naţională, ba chiar mondială. Uneori, merge…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cind iti urla inima sfisiata de neputinta, ura si minie asupra Eului insingurat, esti in mare pericol, sunt stari, cuvinte si trairi inspaimintatoare, am vazut si picturi reprezentind aceste stari, chiar de la P.Boisteanu, prieten cu V. Mare noroc ai avut anulind acest program de autodistrugere! Iubire, libertate, dimineata si viata au fost activate cu si mai mare forta! Regenerarea cuvintului OM, a functionat la nivel profund, Pasarea Phoenix, exista! Fotografia chiar arata pustiul din tine, de la ,,plinsul pina la topirea pietrei, si pina la disparitia lumii,, As fi putut scrie multe despre acest poem tulburator care va soca pe orice cititor, dar…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulţumesc, Angelica. Da, Petru era prieten al artiştilor în general…
ApreciazăApreciază
Poetul Nicolae Turtureanu mă roagă să postez eu acest comentariu de pe maul: „Uluitor poem. Scos din rărunchi. Deznădejde, exasperare, strigăt și șoaptă. Emblematic – pentru ”bietul om sub vremi”. Ar putea figura ca Prolog, dar și ca Epilog unei epoci sinistre. Ar fi meritat – și încă – să aibă difuziune în toate mediile. Ca un manifest. Și ca să nu mai spună nimeni – nici măcar în glumă – că ”înainte era mai bine”… Mulțumesc frumos, Nicolae. Cum sp fi fost înainte mai bine?! Știu că unii, ori fără memorie, ori nenăscuți pe atunci, cred uneori prostia asta.
ApreciazăApreciază
Un Strigăt încremenit minunat într-un tablou aflat într-o expoziție care ne sugerează din nou că păcătoasa asta de lume chiar trebuia să fie zămislită oricum, numai așa cum a fost ea NU:
,,Aş fi dorit să urlăm
împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.
Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o
prea mare silă, am urlat fiecare, în blîndă disperare, am
urlat
fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa”
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc. Cea mai bun dintre lumile posibile n-a ieșit chiar așa de bună/ bine!
ApreciazăApreciază
Sigur dezordinea de care scriai era doar o fandare….Intr-o ordine perfecta vii acum cu aceasta postare. Plusez : Da, aveai dreptate atunci : „Despre ce nu se poate urla trebuie sa se planga”….Acum, cand am eu dreptate (da’i cat China si eu am umeri doar de Hong Kong….) ar fi cam asa : ” Despre ce nu se poate tace trebuie sa radem”. Deci are si d-na Magda Ursache dreptate, doar ca tu atunci, ea acum. Noica a fost primul care a intuit asta si a incercat sa-l mai opreasca pe Caragiale cu…. „Sentimentul romanesc al fiintei”. Nu putea insa sa o faca tăcând, de unde bucuria lui cand s-a intalnit cu „fratele Alexandru”, atunci tăcerea fiind, in sfarsit, „regulamentara”, in cultura…Cum sa nu vrei sa te rogi pentru fratele Alexandru ? Asta pe la 18.00 ( cu 20 de minute dupa tine, care vad ca ai terminat “urletul” la 17,40…..)….Că, pe la 18.20 deja l-a deconspirat pe Marx care amenintase Europa ca va trebui sa faca o revolutie socialista….Ideea e mai complexa si o redau de pe blogul lui dom’Vasile in comentariul de mai jos, scrisa tot de mine ( era prezentat un articol de-al doctorului Nicolae Daramus, “Hristor de vanzare !”, la data de 15 septembrie 2015 – nici Nicu nici dom’Vasile n-au specificat minutul ! ) . Sper ca Nicu Daramus sa fie si el prezent pe 28 ianuarie, la orele 10.00 punct. Niciun minut in plus….Doar dom’Vasile va avea derogare, maximum 20 de minute…. si numai daca vine cu chefereu’…
P.S. Marturisesc, il consider mai actual acum pe Noica decat pe Caragiale. Sturm am avut. Urmeaza drang.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
IDEEA LUI NOICA, “SENTIMENTAL” ROMANEASCA :
Ideea lui Noica preluata din opera lui Marx cu referire la Europa, SUA si…revolutia socialista, EMISA IN TIMP CE ERA LA INCHISOARE !!!
La pct. 1 transcriu ideea din dictionarul despre Noica a lui Marius si Florica Diaconu, idee pe care am mai scris-o pe blogul d-lui Dorin Tudoran. La pct 2 este ideea originala din cartea lui Noica, “Rugati-va pentru fratele Alexandru”. Diferenta cred ca este decisiva. Nu primeaza revolutia socialista, ci criza Europei ( in contextul mai amplu al ideii, “Noica-Marx” face referire si la “razboiul Crimeii “ ) si pozitia concurenta a SUA fata de ea :
1. “ Daca in Europa nu va avea loc o revolutie socialista, atunci America va exploata vechiul sistem pe seama Europei”
2. “ N-a fost asa, sau a fost asa, nu-mi mai pasa acum, asa cum ma aflu intre gratii. Dar ma intreb inca o data, in fata emotiei intelectuale pe care mi-o trezeste in cate o clipa opera acestuia : oare nu sarut cu adevarat mana care ma loveste ? Dar nu, hotarat ca nu ma intereseaza decat ceva, cu totul neasteptat pentru mine, profetul din Marx, profetul ca filozof rasturnat si monoteistul din el, omul unei singure idei, care vede cu ea departe in concretul istoriei si care a putut spune unui Tchekhov, pare-se ( v. articolul “Herr Vogt” ) : “ La urma urmei nu are nici-o importanta daca aceasta Europa jalnica ar pieri – ceea ce, dealtfel, se va si intampla in curand, daca nu va avea loc o revolutie sociala – si daca atunci America va exploata vechiul sistem pe seama Europei “
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Noica gindind cu Marx e destul de induisator, nu neaparat si neasteptat! Am voebit cu el si despre asta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cultura română, ca toate culturile de altfel e bipolară, au loc mereu, concomitent, si Caragiale si Eminescu/ Noica, altfel ar fi o mortăciune, nu un fenomen viu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei, da! Ei, da! Ei daaa!…un poem care mi/a scurs fiori pe sira spinarii, ca niste serpisori mici si perfizi…Superb, Liviule! Astept volumul, cu drag…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Radu!
ApreciazăApreciază
ÎN CHIP DE HAIKU
de Gavriil Stiharul
ninsoare tânără peste București –
e minunat de ascultat
tăcerea vechii rugăciuni
printre claxoane
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoase stihuri… Bun contrapunctul final.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc.
ApreciazăApreciază
Impresionant poemul. Nu mai stiu daca-l citisem atunci. In poza esti insa mai degraba senin (in treacat fie spus, esti pozat sub fereastra biroului meu, dar nu stiu daca eu mai eram in el). Curios cum il vor citi cei care n-au trait vremurile alea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, acolo e poza… Și eu asint curios de cititorii genuini, ca sa spun asa!
ApreciazăApreciază
Bre’ Liviule, cum sa scrii tu, „ nu sunt corabie beata”….??? Nu-ti dai seama ca de-aici ni s-a tras ?
I-ai ienervat la culme pe pirati ! De-aia cred ca te-au si trecut primu’ pe listă atunci…Aveai cel mai mult de ispășit !
E drept, se-adunasera jdemii de „babe tibetane” care-i AȘTEPTAU de mult pe pirați ( Dorin Tudoran ne păcălește și îi alintă BARBARI…) si care țipau la noi sa nu ne băgăm …. Aici “piratul suprem” ar trebui premiat ( un fel de…. invers ca la „sancțiunea premială” a lui Ralea ) pentru ca a stricat calculele “intârzietorilor” cărora Noica le-a creat si o justificare conceptuală ( “intârzietorul” tip Noica, o “forma de adaptare civilizationala” intr-un limbaj ingineresc „pe repede inainte”…) ….Ți-a spus Noica, cum au “tradus” ‘ceia in „Cartea alba a securitatii” ( i-am oferit exemplarul meu lui Vasile Paraschiv, da’ bine că inainte de….că, după, putea tot prostu’…), că “secolul 21 va fi românesc sau nu va fi deloc ( la asta, Claudiu Iordache mi-a replicat ceva gen : Haida bre’….) ” ? A durat ceva cu „babele…, moaște, alea-alea….”. De’, pioase, cuvioase, cucernice…, nu se făcea…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu nu voiam să spun decît că nu sunt Rimbaud!
ApreciazăApreciază