Mai 1988 – Poemul care mi-a salvat viața…


În interviul postat ieri după-amiază, a fost evocat un lung poem, scris în mai 1988, Urlu. Despărțirea de lume. Un testament, despre care spuneam că mi-a salvat viața. Sau măcat integritatea mintală. Și așa este. De altfel, deși a circulat printre prieteni, cu greu l-am socotit un poem, în sensul literar al termenului, m-am privit mai degrabă ca pe un fel de document biografic, psihologic, in fel de exercițiu de autoterapie. În fapt, mereu am scris poeziile de mînă, acesta este singurul poem scris direct la mașină, ca și cum aș fi fost sub dicteu automat. L-am socotit așa și după ce l-am publicat prima oară, în 1990, mai întîi în revista Astra la inițiativa lui Vasile Gogea, căruia i-l trimisesem cînd l-am scris prin poștă, apoi în volumul Căutarea căutării, versiunea integrală a volumului meu de debut în poezie, care apăruse redus la o treime în 1989, la Cartea Românească, sub titlul Pharmakon. În timp, sub influența criticilor, am început să socotesc Urlu… și ca fiind un poem. Îl reiau aici pentru că mai mulți dintre cei care au privit interviul acordat lui Șerban Axinte și-au manifestat curiozitatea. În nu mai știu ce context îl publicasem și pe Facebook cînd m-ai bîntuiam pe acolo. Vestea bună ar fi că în această primăvară urmează să apară la editura Paralela 45, sub titlul Opera poetică. o integrală a poeziei mele de pînă acum, cu tot cu poemul Urlu… Fotografia este făcută, prin februarie-martie 1988, de excelentul fotograf de artă ieșean Dan Mititelu…Am ales-o pentru că pare așa, mai de lagăr socialist!

februarie-1989

Urlu. Despărţirea de lume. Un testament

 

                                                Fetei din pădure

 

Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut –

cînd n-am mai putut să tac – acum – am început să urlu

                                                                             de unul singur,

să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic,

                                                                   ca un retras

în pustiu, ca un demon precar; am început să urlu şi nu mă

mai pot opri – nici un fel de disperare, nici o revoltă,

nici o speranţă, nici o chemare. Numai o mare, o nesfîrşită

neputinţă de a mai suporta. O, da !

Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă

                                                                                 pot suporta —

nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,

nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu

                                                                             mai suport

organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport

                                                                             gîndurile

amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una

din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,

pe care, acum, chiar acum, mă cînt. O, da, o, da! Cîntec

                                                                             despre

mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cînta. Nici un

                                                                                      răsărit,

nici un soare, nici o petală de floare, nici un fir plăpînd

de iarbă, nici un zîmbet ascuns în barbă, în care să mai pot

privi cu naivitate o reînviere, o renaştere, o regăsire…

O, da ! O, da ! O, da ! Nu mai suport lumea,

                                                                   lumea,

lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport nimic din ce

                                                                                      trece

sub soare, nici noaptea albă cu lună, nici optimismul absurd

al lunii mai, al dimineţii, al reînceputului, nu mai suport

nici sentimentul repetat al kaput-ului. Totul se mişcă pe

                                                                                      aceeaşi

orbită, totul se învîrte în cerc, totul se repetă cu o hărnicie

mereu nesătulă. Da, totul. Ca o colonie de microbi luată iar

pe spatulă, ca o tăcere ce mereu nu-i destulă. Da, totul.

Vremea îşi ţese singură tortul, e o mare tăcere, e un

şuvoi strident şi isteric care-mi sparge timpanele, care-mi sfîşie

                                                                                                pielea,

care mă orbeşte, căruia-i spun să tacă şi care-mi vorbeşte.

Nu mai suport scîncetul copiilor în tramvaie

nu mai suport bătrînii aliniaţi în spatele casei

nu mai suport tinerii în blue jeans

nu mai suport femeile ce multiplică răul în lume

nu mai suport oglinzile,  nu mai suport radioul, nu mai

                                                                                      suport

pe piele tricoul, nu mai suport bîlciul, nu mai suport

paiaţa ce bate aerul cu braţele, nu mai suport hiena

ce-mi sfîşie maţele, eu nu mai suport nimic.

Nu mă mai suport – celulă cu celulă, fibră cu fibră,

 organ cu organ, sistem cu sistem, bucată cu bucată.

Aş împărţi într-un urlet fără sfîrşit fiinţa mea toată.

Eu urlu, eu urlu, eu urlu !

Eu urlu din tot corpul – ca un fluviu de limfă şi sînge,

de transpiraţie, de urină, de salivă, de lichid seminal,

să mă topesc cu totul, să mă împrăştii fără urmă, să mă

                                                                                 pierd

într-un urlet carnal. Să fie ca şi cum n-aş fi fost.

Va dispărea totul – gesturi şi vorbe, atingeri de post,

pagini scrise şi albe, imaginea mea pe retina bolnavă,

amintirea în sexul unei femei ce mult m-a iubit, în memoria

alteia ce nu mai puţin m-a dorit. Va dispărea totul,

                                                                             chiar Totul.

Nu mai suport. Nu mai suport iubirea platonică, nici

desfrîul fără iubire nu-l mai suport, nu mai suport corpul

                                                                                      meu,

nici pe-al tău, neatinsul, nu mai suport corpul nostru.

Nu mai suport apa, aerul, pămîntul, nici focul. Nu mai

                                                                                      suport

munca, nu mai suport jocul. Nu mai suport anecdota, nu

                                                                                       vreau

să aud Tatăl Nostru. Nu mai suport legea, nici ura, nici

spaima, nici inima mea ce se sparge în patru, ce se rupe

în infinite fîşii şi explodează în mii şi mii de fărîme roşcate.

Ei, da ! Ei, da ! Ei, da ! Nu mai suport, nu mai pot suporta.

Eu pe tine nu te-am cunoscut cum scrie la Carte, eu pe tine

mult te-am iubit. Te-am iubit, am iubit lumea. Ei, da!

Occidentul şi Orientul sînt a’ Lumii două feţe…

Tu eşti alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul,

tu eşti iubirea mea dintîi – cuprins fără prefeţe.

Dar – la dracu’ cu toate, la dracu’ cu mine, la dracu’

                                                                             cu voi,

la dracu’ cu ei ! Să atîrne în lanţuri, să se scarpine,

să scîncească, să se gudure ca nişte căţei.

 

Iubirea – nu e pentru mine.

Libertatea – nu e pentru mine.

Dimineaţa – nu e pentru mine.

Viaţa – nu e pentru mine.

Dacă nici moartea nu va putea fi?

Dacă în faţa luminii, în loc să urc, voi vorbi?

 

Ei, da ! Nu mai suport lumea, nu mai suport lumea,

eu lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport poemul

                                                                             acesta

ce vrea să facă totul din nou suportabil. La dracu’ cu el,

la dracu’ cu vracii alchimici, cu popii. Dracu’ să-i culeagă

pe toţi ca un vînător în lanul cu dropii.

O, lumea mereu în mişcare. Sau lumea imobilă şi fixă,

lumea ne cuprinde pe toţi – ne aliniază, ne scurtează, ne catapultează şi emasculează, peste noi alene dansează

şi-apoi, apoi ne botează. Cu apă, cu sînge, cu foc. Ne botează.

O, ideograma se-ntinde ca-ntr-un pustiu fără capăt,

se urcă la creier ca un şuvoi spermatic fără ieşire,

ca o pagodă chineză, ca o biserică văduvită de mire.

Intoxicaţie şi vocaţie, negri goi pe plantaţie, eu şi tu,

adică noi, într-o splendidă vale a plîngerii, în noroi.

O, tu, puroi al lumii care ţîşneşti prin ochi, o, tu, iluminare

fără sfîrşit, lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace –

pe mine mie redă-mă, pe mine morţii redă-mă,

cu moartea pre viaţă călcînd. Fără milă, peste mine călcînd.

Nu mai suport, nu mai suport, nu mai suport.

Urlu. Urlu. Urlu. Singur – eu urlu.

 

Iubirea pentru alţii.

Libertatea – pentru alţii.

Viaţa – pentru alţii.

 

Pentru mine, numai mila şi sila, numai corbul şi acvila,

numai şarpele, numai tăcerea, numai durerea, numai

                                                                             moartea

ce-şi poartă delicat adierea. Ei, da! Ei, da! Ei, da!

Refuz lumea – nu o mai suport, nu o mai suport,

nu o mai pot suporta. Nu vreau în mine s-o port, nu sînt corabie

                                                                                                beată

ce trage alene în port, nu sînt viu, nu sînt nici mort.

Nu mai suport viii, nu mai suport morţii, nu mai suport

                                                                                      cadavrele

zîmbind în voia sorţii, nici fetele tinere ce-şi udă chiloţii,

nu mai suport toţii şi netoţii, nici catolicii

şi nici hughenoţii. La dracu’, la dracu’ cu mine, cu toţii.

Nu sînt trist, nu sînt fericit, nu sînt disperat, nu sînt încă

nici măcar răposat – nu sînt nimic, nu sînt nimeni, nu vreau

nimic, nu doresc să plutesc peste linii, nu vreau libertatea,

nu doresc transparenţa, nu vreau să aflu lumii esenţa,

lui Dumnezeu nu vreau să-i urlu în faţă absenţa. Nu vreau

excesul, nu doresc abstinenţa, n-am nimic împotriva babei

ce-şi repetă în noapte pasienţa. Eu, eu chiar nu vreau nimic,

nu vreau pe nimeni. Atît – separarea. Lumea aici —

                                                                             dincolo eu.

Nu mai suport să vorbesc, nu suport să mă mişc, nu mai

                                                                                suport

nici poemul acesta ce încearcă să facă totul din nou

                                                                             suportabil,

nu vreau o soartă de zeu, nu vreau să fiu paşă, contabil,

nu vreau nimic, nimic nu suport, nici să fiu viu, nici să cad

                                                                                      mort.

N-am putut să urlu cu lupii şi am tăcut. N-am putut să

                                                                              mai tac

şi-am început să urlu de unul singur. Aş fi dorit să urlăm

împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.

Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o

prea mare silă, am urlat fiecare, în blîn disperare, am

                                                                                      urlat

fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa,

am urlat thalassa, thalassa, am urlat ca un şacal hăituit,

ca un lup singuratec, ca un flăcău tomnatec ca un gît

străpuns de cuţit, ca un meteor infinit, ca o bestie, ca un

                                                                             lunatec!

Tensiunea scade,  elanul se duce,  cuvintele devin mereu

                                                                             şi mereu

mai caduce. Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate

vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să

se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.

Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi

să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire

mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,

infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la

dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.

Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,

cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,

tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît

o zi de post. Un poet terminat. Un poem prost. Un om.

                                                                             Un om

care încă mai este, care nu va mai fi. Care-a fost.

A fost ca şi cum n-ar fi fost.

 

(Simbătă, 14 Mai 1988, ora 17,40)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

48 de răspunsuri la Mai 1988 – Poemul care mi-a salvat viața…

  1. mihaela grancea zice:

    Poemul e o flacara de viata. E viu si acum.
    Am trait ceva similar, urmaream de ani de zile posturile sarbesti de televiziune, Europa Libera si simteam ca înnebunesc. Nu aveam 30 de ani. Desi locuiam la 300 de m de centrul orasului Slatina, afurisita de repartitie guvernamentala, nu mai fusesem de un an in centru. Acolo trona un mozaic cu „genialii”. Imi facea rau sa il vad. Si ca sa nu innebunesc, impreuna cu doua colege (azi plecate in Occident), am inceput sa fac manifeste anticeausiste. Cu litere decupate din ziare. Acest demers l-am hotarat dupa un an. Aveam doua prietene si colege mai tinere decat mine. Ele aveau 23 de ani. Era in noiembrie 1989 si simteam ca nu mai rezistam, ne dispretuiam pe noi insine…trebuia sa facem ceva. Altfel, cine stie? Urma sa raspandim maifestele cu prilejul sarbatorilor de iarna. Dar evenimentele ne-au luat-o inainte.
    Scriam poezie, revenisem la ea, dar aceea era forma de evaziune.

    Apreciat de 2 persoane

  2. eduardantoniu zice:

    „paiaţa ce bate aerul cu braţele” – cuvantarile ceaushului?

    Poza e in Codrescu 2? Cladirea cu institute ale Academiei?

    N’am primit instiintari la vreo doua consemnari. Goldberg si Apollonia. Urmaresc acum.

    Apreciat de 1 persoană

  3. d.p. zice:

    Ma atinge, inca, f.tare poemul acesta,
    ba, parca, evocindu-mi perfect contextul in care a fost nascut,
    astazi m-a provocat cel mai profund !
    In acel an-1988, in decembrie- ai trecut pe la mine vesel ca iti va aparea
    volumul la Cartea romaneasca, asigurindu-ma ca si al meu va aparea (asa imi promitea Andi Andries, in fiecare an !), dupa ce cistigasem doua concursuri de debut, in urma cu 8 si 6 ani, la Junimea si Albatros.
    Mi-ai dat doua sau trei portocale (dec. 1988) si, daca nu mi-as aminti perfect, nu mi-ar veni acum sa cred cit de mult m-au bucurat acele fructe.
    Aveam doi baieti mici si nu mai vazusem portocale de multa vreme.
    Aveam bani, dar nu aveam ce sa cumpar cu ei.
    Erai calm, vesel, foarte echilibrat si nesperiat de viitor, ba parca chiar increzator.
    Mi se parea incredibil (acum, parca ar fi un vis frumos, din copilarie).
    Dupa ce ai plecat, m-a apucat un optimism sfisietor, neintilnit pina atunci,
    pe care nu l-am mai simtit decit o singura data in viata mea, exact dupa un an,
    in decembrie 1989.

    Tin minte fotografiile parca premonitorii pe care ti le-a facut Dan Mititelu (erau mai multe),
    dar nu mai stiu daca le-am vazut chiar atunci sau abia in 1990.

    Sunt atit de (si) ale mele versurile tale, incit parca le pot atinge fizic:

    „Iubirea – nu e pentru mine.
    Libertatea – nu e pentru mine.
    Dimineaţa – nu e pentru mine.
    Viaţa – nu e pentru mine.
    …….
    Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate
    vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să
    se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.
    Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi
    să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire
    mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,
    infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la
    dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.
    Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,
    cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,
    tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît
    o zi de post. „

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc de reamintiri, Dorin. La sfărșitul lui 1988, eram ăntr-o formă bună, pe de o parte, pentru că poemul scris în mai a avut efect elineratpor, pe de alta, pentru că în septembrie făcusem o cură de somn la regretatul prieten Petre Boișteanu. Și poate pentru că descoperisem efectul cthartic al lecturii Intilnirilor cu sinuciderea ale lui Cioran. Cum cădeam în drepreiie, cum citeam textul acela și mă apuca veselia. Ehei, portocalele erau de la Vărul George, care lucrînd la hotleul sindicaterlot, mai făcea rost de bunătăți și le trimitea cu trenul pentru fina lui, fiică-mea. Cred că în preajma Crpciunului procurase mai multe!

      Apreciat de 1 persoană

      • d.p. zice:

        Da, exact, era in preajma Craciunului, poate chiar pe 22 dec. 1988- nu am notat nicaieri, din pacate !
        Il regret si eu pe doctorul Petre Boisteanu, desi l-am cunoscut f. putin, dupa 1989. Imi amintesti de George, care, apoi, mi-a devenit foarte bun prieten si care, pe multe paliere, ramine (si) un personaj formidabil. Nu stiu cum se face, dar de George nu ma pot desparti (poate si pt. ca nu am aflat imediat de disparitia lui), dar, oricum, merg mult mai rar la Bucuresti acum, decit atunci cind era in viata. Pentru mine, George este si acum acolo, in Bucurestiul anilor 90, cel mai asiduu cititor de presa ieseana si cel mai iubitor de scriitori ieseni (numai daca erau si prietenii lui Liviu Antonesei, cred ca ne cunostea pe toti – oricum, l-am intilnit dupa mai bine de 10 ani de la aparitia numelui sau in Dialog, sub semnatura lui Liviu Cangeopol !).

        Apreciat de 1 persoană

  4. este uluitor de frumos şi de izbăvitor. Şi felicitări pentru Opera completă 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  5. Ioan Moldovan zice:

    Nu il stiam. E un poem puternic. A fost asa si atunci si acum. Imbratisare!

    Apreciat de 2 persoane

  6. vasilegogea zice:

    Îmi amintesc că am fost zguduit (și înspăimîntat de ceea ce putea fi bănuit dincolo de zidul care despărțea Institutul – unde l-am și vizitat pe Liviu – de „pompierii” regimului) cînd am primit poemul. Așa cum fusesem, cînd am auzit-o pe Mariana Marin recitînd, la Sighișoara, poemul ei „pentru minte, inimă și dictatură”…
    Apoi, în 1990, imediat ce a fost posibil, le-am publicat pe amîndouă în revista ASTRA. Ca un gest de recunoștință pentru că, într-un fel, aceste poeme și autorii lor, mi-au salvat și mie măcar puțin din viață…
    Mulțumesc, încă o dată, frate Liviu!

    Apreciat de 2 persoane

  7. ioana zice:

    Extraordinar poem! Doamne! M-am cutremurat !

    Apreciat de 2 persoane

  8. magda ursache zice:

    Cred ca e mai usor sa urli decît sa taci.Cît despre pompieri,ei erau si in interiorul Institutului ,nu numai peste gard.Cînd ţipa Al. Teodorescu ,zis dezacord (marele cercetator a scris o singura carte,ca si Dumitru Ignea ,plina de dezacorduri),se auzea si la pompieri.Da,poemul e cutremurator.magda u.

    Apreciat de 2 persoane

  9. Vasilica Ilie zice:

    Un poem impresionant, ca un strigăt de deznădejde: l-am citit pe nerăsuflate! Se vede că este inspirat de vremurile pe care le trăiaţi şi în urma lecturilor pesimistului Cioran. Am înţeles că la dv. a avut un efect pozitiv. 🙂 Ţin minte că aveam colegi care erau deprimaţi după ce îl citeau pe Cioran, eu am făcut faţă, citeam în paralel poezii de dragoste de S. Esenin, P. Neruda.
    Îmi amintesc poemul lui Esenin (aşa, pentru că este iarnă şi am rămas şi la vârsta asta o romantică incurabilă!), „Poartă-n ochi seninul”, o traducere frumoasă de poetul George Lesnea).

    Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
    Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

    M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?
    Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”

    Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,
    Cineva flori albe leapădă din cer.

    Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
    Eu şi fără tine sunt de viscol plin”

    Apreciat de 2 persoane

  10. Pentru simplul cititor/iubitor de poezie care mi-s (neinfluențat de critici, pentru că azi l-am citit prima oară), cred că poemul dvs continuă, într-o măsură mai mare, să nu fie un… poem!, așa cum, după o primă lectură, nu îmi parea fi nici un testament, în accepțiunea obișnuită a cuvîntului. Îl simt a fi, mai degrabă, o mărturisire, chiar o spovedanie, sigur o litanie polifonică (în sensul bun) și nu o tîguire, un cu totul și cu totul altfel de „song of my self”, cînd mai hard & heavy, cînd mai jazzy & bluesy, demolator-eliberator și ziditor, în părți aproape egale. Și în nici un caz doar un urlet, în ciuda sonurilor lui în registru acut, însă de-o înaltă puritate dură, cum ar fi spus Nichita. Și nu mi se pare deloc lung, atîta vreme cît am convingerea că, dacă l-ați fi dezvoltat prin ramificare/stratificare, ar fi putut, foarte bine, să se constituie într-un volum de sine stătător, conceptual și perfect muzical, da capo al fine, aidoma splendidei simbioze dintre sunetele&cuvintele celor de la Pink Floyd, bunăoară.

    Apreciat de 2 persoane

  11. Dana (Mara) zice:

    http://voxpublica.realitatea.mobi/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html#comentarii
    Impresionant. Eu l-am citit prima data pe Vox publica. Pacat ca au disparut si comentariile de la vremea respectiva si la serialul „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”. Am pus link-ul poate este cineva interesat si nu a citit la vremea publicarii si serialul despre dragoste. Un clik pe autor deschide toate articolele din vox publica semnate de dumneavoastra. Pacat ca nu mai colaborati cu nici un cotidian cu vizibilitate, articolele dumneavoastra erau cautate atit pe vox publica cit si pe Adevarul. La ora actuala nu este nici o platforma media care are acoperire nationala care sa va tenteze sa colaborati? Poate ca este si lipsa autorilor de marca in cotidiene este un semn ca media din Romania nu este in regula, respectiv obiectivitate si profesionism. Revistele literare sint totusi de nisa, se adreseaza elitei culturale, dar este o mare nevoie si in cotidienele zilnic rasfoite sa gasim voci relevante fie si la sectiunea cultural prin eseuri.

    Apreciat de 2 persoane

  12. angelicabutnarasu zice:

    Cind iti urla inima sfisiata de neputinta, ura si minie asupra Eului insingurat, esti in mare pericol, sunt stari, cuvinte si trairi inspaimintatoare, am vazut si picturi reprezentind aceste stari, chiar de la P.Boisteanu, prieten cu V. Mare noroc ai avut anulind acest program de autodistrugere! Iubire, libertate, dimineata si viata au fost activate cu si mai mare forta! Regenerarea cuvintului OM, a functionat la nivel profund, Pasarea Phoenix, exista! Fotografia chiar arata pustiul din tine, de la ,,plinsul pina la topirea pietrei, si pina la disparitia lumii,, As fi putut scrie multe despre acest poem tulburator care va soca pe orice cititor, dar…

    Apreciat de 2 persoane

  13. Poetul Nicolae Turtureanu mă roagă să postez eu acest comentariu de pe maul: „Uluitor poem. Scos din rărunchi. Deznădejde, exasperare, strigăt și șoaptă. Emblematic – pentru ”bietul om sub vremi”. Ar putea figura ca Prolog, dar și ca Epilog unei epoci sinistre. Ar fi meritat – și încă – să aibă difuziune în toate mediile. Ca un manifest. Și ca să nu mai spună nimeni – nici măcar în glumă – că ”înainte era mai bine”… Mulțumesc frumos, Nicolae. Cum sp fi fost înainte mai bine?! Știu că unii, ori fără memorie, ori nenăscuți pe atunci, cred uneori prostia asta.

    Apreciază

  14. Ion Fercu zice:

    Un Strigăt încremenit minunat într-un tablou aflat într-o expoziție care ne sugerează din nou că păcătoasa asta de lume chiar trebuia să fie zămislită oricum, numai așa cum a fost ea NU:
    ,,Aş fi dorit să urlăm
    împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.
    Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o
    prea mare silă, am urlat fiecare, în blîndă disperare, am
    urlat
    fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa”

    Apreciat de 1 persoană

  15. dezideriududas zice:

    Sigur dezordinea de care scriai era doar o fandare….Intr-o ordine perfecta vii acum cu aceasta postare. Plusez : Da, aveai dreptate atunci : „Despre ce nu se poate urla trebuie sa se planga”….Acum, cand am eu dreptate (da’i cat China si eu am umeri doar de Hong Kong….) ar fi cam asa : ” Despre ce nu se poate tace trebuie sa radem”. Deci are si d-na Magda Ursache dreptate, doar ca tu atunci, ea acum. Noica a fost primul care a intuit asta si a incercat sa-l mai opreasca pe Caragiale cu…. „Sentimentul romanesc al fiintei”. Nu putea insa sa o faca tăcând, de unde bucuria lui cand s-a intalnit cu „fratele Alexandru”, atunci tăcerea fiind, in sfarsit, „regulamentara”, in cultura…Cum sa nu vrei sa te rogi pentru fratele Alexandru ? Asta pe la 18.00 ( cu 20 de minute dupa tine, care vad ca ai terminat “urletul” la 17,40…..)….Că, pe la 18.20 deja l-a deconspirat pe Marx care amenintase Europa ca va trebui sa faca o revolutie socialista….Ideea e mai complexa si o redau de pe blogul lui dom’Vasile in comentariul de mai jos, scrisa tot de mine ( era prezentat un articol de-al doctorului Nicolae Daramus, “Hristor de vanzare !”, la data de 15 septembrie 2015 – nici Nicu nici dom’Vasile n-au specificat minutul ! ) . Sper ca Nicu Daramus sa fie si el prezent pe 28 ianuarie, la orele 10.00 punct. Niciun minut in plus….Doar dom’Vasile va avea derogare, maximum 20 de minute…. si numai daca vine cu chefereu’…

    P.S. Marturisesc, il consider mai actual acum pe Noica decat pe Caragiale. Sturm am avut. Urmeaza drang.

    Apreciat de 1 persoană

    • dezideriududas zice:

      IDEEA LUI NOICA, “SENTIMENTAL” ROMANEASCA :

      Ideea lui Noica preluata din opera lui Marx cu referire la Europa, SUA si…revolutia socialista, EMISA IN TIMP CE ERA LA INCHISOARE !!!

      La pct. 1 transcriu ideea din dictionarul despre Noica a lui Marius si Florica Diaconu, idee pe care am mai scris-o pe blogul d-lui Dorin Tudoran. La pct 2 este ideea originala din cartea lui Noica, “Rugati-va pentru fratele Alexandru”. Diferenta cred ca este decisiva. Nu primeaza revolutia socialista, ci criza Europei ( in contextul mai amplu al ideii, “Noica-Marx” face referire si la “razboiul Crimeii “ ) si pozitia concurenta a SUA fata de ea :
      1. “ Daca in Europa nu va avea loc o revolutie socialista, atunci America va exploata vechiul sistem pe seama Europei”
      2. “ N-a fost asa, sau a fost asa, nu-mi mai pasa acum, asa cum ma aflu intre gratii. Dar ma intreb inca o data, in fata emotiei intelectuale pe care mi-o trezeste in cate o clipa opera acestuia : oare nu sarut cu adevarat mana care ma loveste ? Dar nu, hotarat ca nu ma intereseaza decat ceva, cu totul neasteptat pentru mine, profetul din Marx, profetul ca filozof rasturnat si monoteistul din el, omul unei singure idei, care vede cu ea departe in concretul istoriei si care a putut spune unui Tchekhov, pare-se ( v. articolul “Herr Vogt” ) : “ La urma urmei nu are nici-o importanta daca aceasta Europa jalnica ar pieri – ceea ce, dealtfel, se va si intampla in curand, daca nu va avea loc o revolutie sociala – si daca atunci America va exploata vechiul sistem pe seama Europei “

      Apreciat de 1 persoană

    • Cultura română, ca toate culturile de altfel e bipolară, au loc mereu, concomitent, si Caragiale si Eminescu/ Noica, altfel ar fi o mortăciune, nu un fenomen viu…

      Apreciat de 1 persoană

  16. radu tuculescu zice:

    Ei, da! Ei, da! Ei daaa!…un poem care mi/a scurs fiori pe sira spinarii, ca niste serpisori mici si perfizi…Superb, Liviule! Astept volumul, cu drag…

    Apreciat de 1 persoană

  17. ÎN CHIP DE HAIKU
    de Gavriil Stiharul

    ninsoare tânără peste București –
    e minunat de ascultat
    tăcerea vechii rugăciuni
    printre claxoane

    Apreciat de 1 persoană

  18. mihaidg zice:

    Impresionant poemul. Nu mai stiu daca-l citisem atunci. In poza esti insa mai degraba senin (in treacat fie spus, esti pozat sub fereastra biroului meu, dar nu stiu daca eu mai eram in el). Curios cum il vor citi cei care n-au trait vremurile alea.

    Apreciat de 1 persoană

  19. dezideriududas zice:

    Bre’ Liviule, cum sa scrii tu, „ nu sunt corabie beata”….??? Nu-ti dai seama ca de-aici ni s-a tras ?
    I-ai ienervat la culme pe pirati ! De-aia cred ca te-au si trecut primu’ pe listă atunci…Aveai cel mai mult de ispășit !
    E drept, se-adunasera jdemii de „babe tibetane” care-i AȘTEPTAU de mult pe pirați ( Dorin Tudoran ne păcălește și îi alintă BARBARI…) si care țipau la noi sa nu ne băgăm …. Aici “piratul suprem” ar trebui premiat ( un fel de…. invers ca la „sancțiunea premială” a lui Ralea ) pentru ca a stricat calculele “intârzietorilor” cărora Noica le-a creat si o justificare conceptuală ( “intârzietorul” tip Noica, o “forma de adaptare civilizationala” intr-un limbaj ingineresc „pe repede inainte”…) ….Ți-a spus Noica, cum au “tradus” ‘ceia in „Cartea alba a securitatii” ( i-am oferit exemplarul meu lui Vasile Paraschiv, da’ bine că inainte de….că, după, putea tot prostu’…), că “secolul 21 va fi românesc sau nu va fi deloc ( la asta, Claudiu Iordache mi-a replicat ceva gen : Haida bre’….) ” ? A durat ceva cu „babele…, moaște, alea-alea….”. De’, pioase, cuvioase, cucernice…, nu se făcea…

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s