Am primit un dar: Ana Pop Sîrbu – Călătorie şi iniţiere în poezia lui Liviu Antonesei

Ei, fac eu daruri de Crăciun, dar mai şi primesc! Acum, cînd soseşte Ajungul, am primit această cronică literară, la cea mai recentă carte de poezie a mea, de la poeta timişoreană Ana Pop Sîrbu, căreia îi mulţumesc foarte mult. De asemenea, îi urez Crăciun fericit, un An Nou cît mai blînd şi, desigur, o bună şi perpetuă formă poetică. Am ales ilustraţiile în conformitate cu indicaţiile de regie ale Domniei Sale.

Poetul Liviu Antonesei din Iași scrie o poezie a spațiului vast, sporind corporalitatea cuvintelor și ideilor. Încă din vremea studenției se contura ca un poet complex, credincios sie însuși. Apoi, de pe rețeaua de socializare, l-am remarcat ca nefiind un fals prooroc civic.

Noul volum de versuri Poemele din zorii amurgului apare la editura Junimea din Iași, 2016, cu un Cuvânt înainte de prof.dr. Alexandru Călinescu, iar coperta colecției, semnată de Vasilian Doboș, sporeşte acuratețea cărții. Cuprinsul volumului include Noi povești filosofice cretane (2013-2016) și Poemele de la 60 de ani (Poemele din zorii amurgului). Pe coperta a patra, Alexandru Călinescu afirmă că: „Volumul are o structură muzicală, pe principiul temei cu variațiuni. Trimiterile livrești stau alături de evocarea unui peisaj mirific. În ultimul ciclu al cărții, Poemele la 60 de ani intră și „nemiloasa fiară a singurătății”. Liviu Antonesei figurează, într-un moment solemn, despărțirea de poezie. Gest în fapt imposibil, pentru că poezia este însăși rațiunea sa de a fi.” Este o poezie fără sinuozități, cu linii de contur ce visează a atinge calmul mit antic ; „Şi totuși aici ar trebui să debarce/ […]  După o mie de ani iarăși/ se-ntîmplă…” (pag.69), „Nu, decît un fir de nisip în clepsidră/ […] cu începutul neînceput/ și un sfîrșit fără capăt…” (pag.79). Drumul său prin poezie creează un panou decorativ, răsfrânt elegant în mișcare : „Vom trece pe sub condorul de lună”. Drumul are vigoare, vitalitate, chiar dacă uneori poate atinge o firavă iluzie optică : „De ești aici sau nu ești/ departe/ nu contează nici cît vîrful unui pin regal” (pag.47).

Plăcut ochiulului este Spațiul și lunecarea lui : „La câteva clipe, un val se izbește/ de dig și amintirile dispar/ […] am ieşit din țeasta de piatră/ vulcanică” (pag.83) Spațiul este însuflețit și are martori, aidoma unei compoziții rafinate : „Nu țin minte nimic, doar o imagine venită din Septentrion/ pluteşte liber prin aburii retinei care întîlnesc/ aburii retsinei de aseară” (pag.9) ori : „și la kilometri depărtare,/ imensa piatră ruptă de-aici/  străluceşte solitar sub lăncile lui Helyos” (pag. 8)

Poetul cântă vastitatea cu efectele ei de lumină și clar-obscur, dar și timpul cu ghirlanda lui predilectă și grea : „Şi valurile lovesc stâncile ca acum un an/ ca acum zece ani, ca acum patru mii de ani (pag.15) sau : „Numai inima mea, în loc să scadă/ sporește” sau : „Zeii cei vechi/ se ascund în adâncurile de piatră” (pag 13), „E aproape metalic, cum a fost la facerea lumii” (pag.25), „Un palat din cuvintele mele, o hologramă/ a vechilor grădini” (pag.28), sau : „Azi, ca și ieri,/ ca și anul trecut, ca şi acum zece ani/ totul trece mereu” (pag. 45)

Ritmul poeziei seamănă cu o compoziție în trepte. Textele poetice sunt nemimate, naturale, conducând la o reverie de umbre tot mai mari : „Nu aici am învățat ritmul, ci în văile reci/ de la miazănoapte” (pag 10), „te lingi alene, în largi rotocoale/ pe botul de sînge ” (pag.11). Culoarea se raportează la lumină, elementul ei original : „Doar amintirea, doar nostalgia pulsînd/  în glorioase metastaze de purpură” (pag 12) sau : „ochii tăi, niște faruri egeene mă poartă pe calea/ cea bună.” (pag.14)

Poetul creează portrete, dar nu cu o privire rece și crudă, cu nervozitate și ascuțire, ci e ușor îngăduitor față de ele. „Cameristele ciripesc dincolo de ușa balconului/ mai gureșe decît vrăbiile locului” (pag.52). Unele portrete înfățișează oboseala, singurătatea expresivă, goală, precum și justificarea ei (pag.70, 72, 10, 110, 125, 128) : „O văd ca și cum ar fi la mii de ani/ lumină depărtare. Şi asta provoacă/ un nod dureros în fundul gurii,/  o sufocare catifelată” (pag.70), „Însoțit, dar atît de perfect singur/ […] Dintotdeauna ” (pag.72), „De cum dădea căldura, bunica Ruxandra şi tanti Rozica/  dezbăteau înfocat grele probleme teologice/ la fereastra casei noastre. Fiecare cu cărţile sale/ pe pervaz” (pag.118), „În curând, voi rămâne prin tot mai superficial/ în ţesătura din ce în ce mai subţire-/ tot mai liber şi tot mai singur/ în plasa aceasta cu ochiurile tot mai mari” (pag.125).

Natura este luminată permanent de eliberarea spiritului. E o susținere orfică, aproape de extaz, ce atinge chiar și spiritul astral. Dar poate să fie și vremelnică, personală : „Nici un chiparos molatec, nici un smochin/ arţăgos, nici un peşte hoinar nu scapă/ nu lipseşte nici unul dintre chipurile abia zărite,/ nici unul dintre gesturile noastre fundamentale” (pag.131). Melancolia ce străbate poezia se referă tot la călătorie, la inițiere, la puritatea contactului cu „alt zbor”, la dulcele secret al atingerii absolutului. E o melancolie siderală, ambiguă, ce ne trimite la „umbre”, la „placentara mare” cu toată recuzita ei, „ultima dimineață”, „topirea sinelui”, „marea de-acum”, „Un vers scris pe partea cealaltă a apei” (pag 16), „Să pleci din Creta, te simți apatrid și orfan”, „Să mori cînd vei simți că ești mort și livid”, „O perfectă topire a sinelui/ în placenta mării sale”, „o singurătate care nu te mai îndestulează/ sub aspra, sub blînda trecere a celor/ ce se petrec./ De parcă s-ar vinde pe albele tarabe/ nemurirea. Nemurirea instant!” (pag.54), „Durerea metaformozată în umbre/ […] care spală totul” (pag.51), „Ipostaze ale zborului solitar/ la bravele fiinţe de cîrd-/ poeți ai altor rase… ” (pag.59), „M-am refugiat în mine/ […] și m-am învins” (pag.74) „Aici se va încheia povestea/ […] nu acum” (pag. 105), „pentru că nimic altceva nu există cu adevărat-/ în afara/ nemiloasei fiare a singurătăţii, cu ghearele înfipte/ în tine/ precum dinţii vîrcolacului în carotidă” (pag.109), „Ca un fulger de carne spintec aerul/ […] întunericul lumii” (pag.129)

Poetul e prizonierul propriei singurătăți. El nu se sufocă în transcendența ei, ci o priveşte din propria contemplare a eului. (pag. 74, 105, 109, 129, 141)

 

 

Cartea de poezie analizată  e ca un  jurnal liric, are un elan pe cât de rebel, pe atât de arbitrar, poate fi reversul unor crize existențiale, sau încremenirea unor sonorități pierdute în originea „frumuseții”, a unor peisaje emblematice, a perceperii singulare a Spațiului și a Timpului.

După o a doua lectură, putem spune că poetul este controlat, îndeosebi, de intimitatea cotidianului și de… lecturi avizate și profunde.