Povești filosofice cretane din AD 2016 (4)

 

 

X

X      X

 

După călătoria din munți, din satele din preajmă –

izvoarele țîșnind de pretutindeni, din piatră,

ca dintr-o strecurătoare, și singurul lac

cu apă dulce din insulă, și plaja aceea cu nisip

mai fin decît firele invizibile de praf,

îmbibat de apa celor mai mari valuri

pe care le-am văzut aici vreodată,

apa care venea năvalnic sub șezlonguri

și izbea parapetul de beton din spate…

 

După această zi lungă, umbrită de nori,

răcorită de briza puternică pînă în munți,

după o nouă călătorie de inițiere,

de împuternicire a dragostei mele

pentru acest uriaș bulgăre de piatră vie –

smochini încărcați de roade,

avocado cu fructele în pîrg,

chiparoșii și măslinii și bananierii

cu coamele pînă la pămînt,

și florile, cele mai frumoase din lume

ieșind din pămîntul roșcat, din smocuri

de iarbă, din piatră, din crăpături

și poate din memoria mea de veacuri.

Ca un flash mormîntul lui Nikos,

alt flash ruinele de la Cnossos

și apoi străzile întortocheate ale Chaniei –

după toate acestea, o sticlă de vin

roșu și aspru izvorît din aceste pietre,

în balconul care n-a trăit scena

balconului. Încă…

 

 

X

X     X

 

Doarme ca o căprioară răpusă

de alergarea celei mai lungi zile –

din balcon, văd numai pînza albă

care-o acoperă din vîrful capului

pînă la vîrfurile picioarelor.

Mă bucur doar de respirația

abia bănuită care face să vibreze

încet, încet cearșaful…

 

E o briză de început de lume

și luna n-a venit nici noaptea aceasta –

i-aș dărui-o!

 

Dacă aș fi zeul acestei lumi,

i-aș dărui mai degrabă insula

acesta a începuturilor…

 

E o noapte în care mă simt generos –

îi voi dărui insula chiar dacă

sînt doar chiriașul acestei lumi!

 

 

X

X     X

 

Cînd mă desfată cu vorbele, cu atingerile,

cu tăcerile ei, îmi pare cea mai pură ființă

de la facerea lumii încoace – am cunoscut-o

pe cînd îmbobocea, așa cum aici

a îmbobocit lumea noastră…

 

Aici, e un fel de puritate deplină –

toate gesturile condamnate de filistini

se petrec în slavă, în firească măreție.

 

Aici, cei necurați sînt sortiți

vîrfurilor de piatră și adîncului

necuprins al mării mamă a lumii.

 

De aceea, de aceea vom învinge

în numele zeiței pe care o știi

undeva peste ape, spre Soare Răsare –

adevăratul tărîm al adevăraților

androgini!

 

 

X

X     X

 

Munții în fața mea pictați

de mîna unui pictor nebun

după geometria spațiului,

geometria în spațiu, cea

care își joacă și mai nebună volumele…

 

Murmurul mării încă răzbate

prin zgomotele orașului

care se trezește alene –

în cameră e încă noaptea,

ea e purtată de vraja lui Morfeu.

 

Zi după zi s-a petrecut ritualul

și zi după zi se va petrece –

un punct al stabilității

în această curgere amețitoare.

 

Mai bine de patru mii de ani

au clădit această hulpavă

certitudine…

 

 

X

X    X

 

În primele zile, am vizitat portul

și fortăreața venețiană stînd

la pîndă pe coama dealului de piatră –

am rătăcit pe aleile de piatră,

am privit peste ziduri spre uscat

și spre apele zbuciumate ale mării,

m-am împiedicat de o piatră

și, ca întotdeauna, mi-am zgîriat genunchiul,

am admirat spirala alcătuită din toate

felurile de piatră ale insulei…

 

În amfitearu, fără gînd rău,

fără premeditare,

fără să privesc măcar numerele,

m-am așezat pe scaunul eksida enea.

 

Să lăsăm interpretările, nu vii,

nu te duci în vacanță

cu gîndul la Sigmund!

 

 

X

X    X

 

Azi plec spre nord – e greu să spun acasă.

cel mai de-acasă loc e aici,

pe celălalt îl cunoaște doar Buddha –

cumva spectral voi rămîne în lumina brizei.

Va rămîne și ea. Corpurile noastre de carne,

corpurile spectrale, poate și cele astrale

împletite sînt ca șarpele acela

care ne-a precedat cu mii de ani din Eghipet

și pînă aici, pe insula ce se face a noastră –

aici a început marea poveste, aici încep

toate poveștile importante, aici se va încheia

și povestea noastră. Dar nu acum!

 

Nu cîtă vreme soarele seva ridica din mare

dimineață după dimineață după dimineață –

o dungă roz-violet se întinde încet

ca cel mai îndepărtat capăt al mării…

 

 

X

X   X

 

A spus să nu ne facem bagajele de cu seară

și a avut dreptate – am fi grăbit inutil

sentimentul plecării din acest loc,

altul, astfel între toate locurile…

 

Dacă poți amîna strîngerea aceea

de inimă pe care o știi atît de bine,

de atît de mulți ani,

nu ezita nici o clipă!

 

Așa cum nu eziți nici în întîmplările

faste ale vieții de aici. Aici?

Nu, nu vorbesc despre lumea aceasta,

ci exact de acest loc, care mă umple

încet de pe la amiaza vieții încoace.

 

 

25 August – 8 Septembrie 2016, Rethymno, Chania