Povești filosofice cretane din AD 2016 (3)


dsc01087

X

X     X

 

Prin lumina încă cenușie, abia se întrevede

locul de unde se va ridica soarele –

cîteva zdrențe de nori în nuanțe roz-argintii.

Alături, ea își desăvîrșește somnul,

nu se aude nici respirația, doar bănuiala acesteia.

Numai gîndul desparte cele două părți

ale unei zile noi. Pisica tărcată de jos

își așteaptă prada pe care o va smulge

pe furiș din mîna ei prefăcut neatentă.

 

De undeva, din memorie se ridică fumul

unei țigări parfumate, neagră ca smoala.

 

E senin peste munții fin față,

e o zi care începe ca acum patru mii de ani,

în aceste ținuturi verzi și stîncoase…

 

 

X

X     X

 

Vara aceasta se poartă sînii mari –

mari, dar nu prin opera esteticienilor,

ci cumva așa, de la sine, de la Dumnezeu,

de la mama natură sau de la mama tout court…

Îi întîlnești la micul dejun,

de-a lungul zilei pe plajă și străzi,

seara prin tavernele vechiului oraș,

pe băncile de la marginea falezei.

E frumos și frustrant. Ai vrea

să-i privești liberi, nu închiși,

prizonieri în bumbacul întins

peste ei…

 

Seara, tîrziu, visul se împlinește –

Două nimfete își lasă sînii goi

în biciul blînd al brizei.

De parcă zeul ți-a trimis în cale

două splendide Eve nubile.

 

Are dreptate titlul unul film de pe vemuri –

La vita e bella!

 

 

X

X     X

 

Ah, rușii ăștia de un chintal fiecare!,

ridică periculos apa piscinei

chiar și cînd pe rînd…

 

Și fiica lor suplă, cu pielea măslinie

ca o răzbunare a rozului lor melancolic!

Cu părul cenușiu căzut peste umeri

și privirea de un oțel muiat

de ovalul perfect al ochilor,

parcă e o prințesă varegă,

un reproș viu spre privirile tulburi

ale celor din preajmă.

 

A intrat în apă – în loc să se ridice,

aceasta parcă s-a retras într-o

subită criză de timiditate.

 

Da, ar fi chiar loc de aspră gelozie!

Sînt clipe în care pînă și zeii

cad captivi dorinței fără nume,

cînd pînă și zeițele sînt geloase!

 

 

X

X     X

 

Într-o rochie neagră și lungă,

cu profilul ei de Ifigenie, însoțită

de cîinele ei deschis la culoare,

de rasă mai degrabă incertă –

noblețea e ceva ce vine dinlăuntru –

vine seară de seară la monumentul delfinilor,

pe promontoriul care împarte golful

în două părți inegale, asimetrice.

Aduce mîncare și apă pentru pisicile libere

ale portului. O drămuiește cu grijă

în castroanele colorate, se așează pe banca

orientată spre larg, cea protejată

de zidul de piatră în serile cu valuri furioase.

Privește spre larg. O privesc de pe pietrele

din dreapta promontoriului –

își păstrează misterul seară de seară,

aș putea bănui singurătatea taciturnă

a doliului…

 

 

X

X     X

 

Goi am venit în această lume?

Da. Despuiați pînă la culoarea măslinie

a pielii lucioase. Și despuiați ieșim

zi după zi din placenta sărată

a mării noastre..

 

Și tot despuiați după amurg,

să nu ne rușineze soarele,

ne purificăm în ritualul botezat

de cretani, poate de toți grecii,

eksidaenea – asta după

adopția cifrelor arabe…

Nu e purificare prin apă,

prin foc, nici prin fum parfumat,

ci printr-o incorporală intensitate

a cărnii care se preschimbă

într-un imn închinat zeiței

de peste ape, de pe insula soră,

soră mai mare a insulei noastre –

care dintr-o grotă răcoroasă

l-a văzut ieșind la lumină

pe zeul taur, sub semnul căruia

mi se scurge petrecerea aceasta prin lume.

Și nu KirieEleison se aude,

ci thalassa, thalassa,

în vecii vecilor. Amin.

 

 

X

X   X

 

Mamele și-au scos fetele la măritat

ca în romanele contelui Tolstoi –

mișcarea aceasta legănată a feselor

e moștenire maternă, însă mamei

îi vine acum ca un pește de sticlă

pe un televizor, cum vedeam

în copilărie în casele din cartier.

Italienii de alături sînt mai gălăgioși

decît rușii dintr-o croazieră la Santorini,

fiica își depășește mama nu doar

în circumferința bustului, ci în

întregul volum, planturos spre obezitate!

Era și asta în romanele contelui,

doar că mai vetust, mai scăldat în blîndețe!

 

La naiba, parcă aș fi Lenin sau vreun cîrcotaș

Din Muppets Show!

 

 

X

X      X

 

Aici trăiesc o jumătate de milion de cretani,

zeci de mii de sezonieri din toată lumea

și milioane de vizitatori, mai ales din aprilie în mai.

Cu toții sînt învinși de vreo cincisprezece milioane

de strîmbi și mîndri măslini –

rasa învingătoare în insulă, mai numeroasă

decît orice formă de viață…

 

Sînt cifre exacte, dăruite de roșcatul

nostru ghid cretan de azi –

cel mai bun, the best, le meilleur

din toții ghizii vieții mele lungi.

Îl botez Hermes, nimeni nu duce veștile

mai bine decît el!

 

Altcum nu se poate – anul recoltei bune

e doar unul din trei!

 

 

24 August – 8 Septembrie 2016, Rethymno, Chania

Acest articol a fost publicat în Literele mele. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Povești filosofice cretane din AD 2016 (3)

  1. eduardantoniu zice:

    „La naiba, parcă aș fi Lenin sau vreun cîrcotaș

    Din Muppets Show!” – hahaaaa, Statler si Waldorf!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Angelica Butnarasu zice:

    Frumosul cotidian povestit in cuvinte culori aproape tandre, imagini dulci dragastoase create de sinii mari si grei luind micul dejun prin parcuri, taverne, faleze…da, ar fi interesant de a chicoti liberi de hamurile istorice…cred ca ti-a trecut prin minte asta, inca de acum patru mii de ani, sa fi fost pescar, poet sau pictor…sub aceeasi norisori rozargintii ce-ti mingiiau diminetile…
    In timp ce-ti citeam frumoasele poezii, s-a nimerit intr-u incintarea serii, Peter Green, cu Albatrosul alunecind suav si melancolic pe versurile tale…fericita intilnire…

    Apreciat de 1 persoană

  3. Altă zi – alte poveşti. Mulţam.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.