Poemele din zorii amurgului (8). Povești filosofice cretane din A. D. 2014 (2)


IMG_8377

9.

Muzele se închipuie mereu impostoare,

că nu e locul lor aici, că nu e locul lor alături…

 

Ele nu știu un lucru, pe care artiștii

îl știu de la facerea lumii. Și, poate, dinainte!

Treaba lor este să iradieze călcînd stîncile aspre,

tăind valurile cu brațele lor alungite,

alunecînd pe sub coroanele îngemănate

ale întinselor livezi de măslini…

 

Mai dulci decît mierea de Lassithi,

mai aspre decît retsina acum transvazată

din butoi în ulcioarele de sticlă,

mai aromate decît ouzo și mai tari decît raki,

el transmută simțurile

 

10.

 

Nu, nu e un loc rău – dar unde sînt

bancurile mele de pești multicolori,

unde tălăngile caprelor din livada

nesfîrșită de măslini și unde insulița mea

independentă între miile de insule libere

ale mării mele, ale mării noastre?

 

O conduc prin locuri știute,

Dar mai cu seamă prin cele neștiute

Pentru că facerea unei lumi e mereu altfel

și ceea ce pare asuprit de identitate

se eliberează în splendida diferență…

 

Și gustul sărat al mării, și gustul exploziv

de aromat al piersicii coapte

și gustul acela mereu amintit

eliberat acum în prezență.

 

Aidoma caprelor, ea sare din piatră

în piatră…

 

11.

 

Din capătul digului, peste întinderea lichidă,

Vîrful muntelui, tot muntele de piatră

Smălțuit de smocuri de arbuști șerpuitori –

mai jos, pe șosea, o camionetă albă

în grabnică trecere – azi, ca și ieri,

ca și anul trecut, ca și acum zece ani,

totul trece, mereu –

acum patru mii de ani, un șir de cvadrige

în zbor, în întîmpinarea lui Minos,

venit de departe…

Un punct de pază la jumătatea Regatului.

 

12.

Toți cretanii sînt mincinoși –

de zece ani verific asta și azi

nu știu nimic mai mult decît atunci.

 

Cu zîmbetele largi pe față

și cu gesturile la fel de largi,

par sinceri cînd îți apar în față

din întîmplare și-ți spun kalimera,

kalispera și, mai tîrziu, în noapte,

kalinichta…

 

Toți cretanii sînt mincinoși – da, poate,

așa o fi. Însă cu o artă rafinată a minciunii

care, în patru mii de ani, strălucește

mai intens decît adevărul.

 

Cretani măslinii, cretane cu trupuri

de amforă, întruchipări ale unei

luminoase dialectici…

 

 13.

 

Vacanța trece, nu și dorul de această aglomerare

compactă de piatră smălțuită în verde

și alte neașteptate culori – de ești aici sau ești departe

nu contează nici cît vîrful unui pin regal

sumețindu-se dintre smocurile verzi ce-i stau la picioare…

Aici, în fața mea, la mai puțin de zece metri depărtare.

 

Soarele la nadir, cosașii tac toropiți, aspersoarele

zumzăie în locul lor și îmbracă iarba

într-un verde viu, mai viu decît cel

al dimineații de azi, de ieri…

 

Suflet în amorțire, imensă lene a trupului,

doar o melancolie catifelată ce pare fără leac,

ce se întinde peste apele unduioase ale mării.

 

Un fluture ascuns în lămîi

Stă nemișcat ca o velă nelovită de vînt.

Roșu aprins, puncte negre și albastre

și albul fosforescent de la capătul aripilor.

 

O imagine ca din jurnalul lui Fowles,

citit înaintea plecării de acasă spre casă.

 

14.

 

Spre larg, în zare – val mic după val mic,

după val mic, apoi valul mare cu o coamă

strălucitoare de spume.

Și iarăși, și iarăşi, într-o repetiție obsedantă –

Încep să-l înţeleg pe filosoful acela al libertății

dispărut în largul coastelor bretone…

 

Un efort, încă un efort pe drumul de întoarcere,

trebuie să las mărturia celei mai cumplite

melancolii.

 

O stare de o splendidă suspendare,

o perfectă topire a sinelui

în placenta mării mele!

 

15.

 

Nori peste insulă dis-de-dimineață,

nori cenușii și la prînz, fără ploaie –

e un debut în cei zece ani de cînd bîntui pe aici.

Furtună peste noapte în larg,

valurile izbesc nervoase stîncile de la mal,

bărcile de agrement au intrat în șomaj,

iar steagurile purpurii flutură mîndre

lîngă drapelele alb-albastre…

 

Pe mal, așezat pe pietrele albe…

Mîine, da, e plecarea acasă. E plecarea de acasă

spre casă. Pînă seara, poate că insula

va vărsa lacrimile regretului.

 

Da, seara, insula a lăsat din înalt cîteva

lacrimi neprefăcute. În lumina melancolică

a rugăciunii, noaptea a plîns și ea.

 

16.

 

Mai sus de stîncile mereu înspumate,

pe un mic podiș, un cearșaf care va rămîne aici,

rugăciunea către zeitățile mării –

ritmul e același, respirația identică.

Extazul capătă trup sub bolta înstelată –

miriade de stele, miriade de lumini pulsatile

care îmi bîntuie din copilărie – o foișorul

colibei din harbuzărie! – imaginația fierbinte.

Eu sînt aici și mereu sînt acolo…

Numai rugăciunea către zeii mei

îmi mai oferă un cuantum fragil

de stabilitate, doar asta.

Aș urla, dar uneori extazul

iubește limba tăcerii…

 

 

23 – 29 August 2014, Hersonissos, Creta

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Poemele din zorii amurgului (8). Povești filosofice cretane din A. D. 2014 (2)

  1. eduardantoniu zice:

    “filosoful acela al libertății
    dispărut în largul coastelor bretone”
    http://www.iep.utm.edu/lequyer/#H1 penultimul paragraph din partea asta (1. Biography). In vreme ce Wiki nu spune, practic, mai nimic, tot articolul acesta este instructiv, mai ales spre intelegerea celor doua versuri de mai sus.

    Apreciază

  2. Da, pe Jules Lequier il evoc, pe care ma apucasem sa-l traduc de placere prin anii 80, nu cred ca ar fi fost publicabil atunci… Multumesc pentru link, are o multine de informatii, mai multa decit am putut eu gasi atunci, ajutiondu-ma de/cu Noica si Sora. De altfel, cartea, Frunza de carpen, o aveam de la ultimul, la sugestia celui dintii!

    Apreciază

Comentariile sunt închise.