Poemele din zorii amurgului (5). Utimele povești filosofice cretane din A. D. 2013


IMG_8377

Postarea asta epuizează nu doar cretanele acelui an, ci tot ceea am scris, ca poezie atunci. Pentru că voi lipsi două zile, cît voi participa la Zilele udeștene, la Suceava și Udești, voi începe duminică postarea poemelor din 2014.

22.

 

Toată viața asta, cînd s-a întîmplat să scriu poezii,

le-am scris noaptea, tîrziu, după miezul-nopții…

Aici, le scriu odată cu răsăritul soarelui, cînd dunga

roșie abia se naște din adîncurile apei și cosașii

nu și-au început încă ariile muzicale ale zilei –

ca și cum aș regăsi un sentiment auroral,

ca și cum aș coborî în vremuri aurorale,

pe cînd se înălța primul palat de la Cnossos.

Un palat din cuvintele mele, o hologramă

A vechilor clădiri, refăcute din ruină ca prin miracol.

 

 

Fiecare zidește după darurile și puterile sale,

Fiecare zidește după dorul său.

 

 

 

23.

 

Azi, m-am trezit cu noaptea în cap ca să privesc răsăritul –

grijuliu cu liniștea vecinilor, n-am ieșit la mare, ci m-am

dus pe balcon. Cu fața spre soare răsare, cu ochii închiși,

am simțit zarea împurpurîndu-se și discul roșu

ridicîndu-se glorios din mare, începîndu-și marșul

ritual al fiecărei zile…

De milioane și milioane de ani, de miliarde, Hellyos

în cvadriga sa cerească, cu armăsarii săi falnici, neobosiți,

iese dimineață de dimineața la plimbare.

 

 

O cale, ca oricare altă cale  de a adora

miracolul repetat de la nașterea lumii încoace –

o nuntă cosmică, o percepție magică,

o amintire din prima copilărie…

 

 

24.

 

Și dacă nu ai fost cretan, puțin îmi pasă, Konstantinos,

puțin îmi pasă, ba chiar deloc!

Te-am recitit aici, acum, cu jubilația primei mele lecturi

din versurile tale perfecte, glorioase și ostracizate –

poate și cu un fel de spaimă a lecturii interzise.

 

 

Să nu ne mințim, alexandrinule – undeva, în adîncul

genelor noastre, noi toți, greci și barbari, sîntem cretani –

și cu toții am înfruntat cîndva fiara din labirint,

cu toții am îngenunchiat Minotaurul și, cu mînă sigură,

i-am înfipt lancea în grumazul nemuritor,

 

 

Rotitoare e vremea, spornic curajul!

 

 

25.

 

 

 Rupt, ferfeniță, am, venit aici, sfîșiat ca un prinț arab

între cele patru cămile care trăgeau, fiecare, spre alt

punct al Rozei Vînturilor – cu trupul franjuri

și sufletul de cenușă…

 

 

Am călcat pe insula mea și, ca Anteu, m-am fost trezit

din morți… Scriu în jubilație, mă voi întoarce

în întunecatul meu Nord, dar acum scriu în jubilație!

 

 

Starea vremii se aburcă glorios deasupra

Stării vremilor noastre barbare și a stării mele dinlăuntru.

O coborîre în adîncuri, un miracol ce se petrece an de an.

 

 

 

26.

 

Ultima dimineața de dinaintea ultimei dimineți,

cea a întoarcerii acasă, sau a plecării de acasă?

Soarele în glorie, cerul alburiu, aseară

și marea era liniștită, clipocea fără vreo rămășiță

a marii furtuni…

 

 

 

Melancolia plecării împletită cu jubilația

întoarcerii, cea mai cumplită stare dintre toate –

prima oară am trăit-o acum sfertul de veac, pe aeroport,

la Orly, nu-mi venea să mă întorc, dar nici

să rămîn nu-mi venea. Eram ca măgarul lui Buridan.

pînă  a decis o monedă aruncată în aer…

 

 

Doar că aici totul e de sute de ori mai intens

și decizia infinit dificilă – și nu m-aș mai

lăsa la mînă hazardului. Și mă voi reîntoarce

căluzit de farurile ascuns pasionale ale Nordului,

cu memoria răscolită de dulci și dureroase

imagini. Sfîrșitul nu s-a consumat, acum se cîntă

doar reînceperea. Și îmi cutremură carnea!

 

27.

 

Liniștea de ieri seara a mării a fost o înșelătorie –

dacă aș crede vorba veche, aș spune că aici

și marea este o mare mincinoasă!

Fierbea furioasă, lovea năpraznic țărmul,

voia să mă pedepsească pentru gestul plecării –

cu vesta pe mine, am înfruntat-o, precum eroul

insulei pe trufașa și cruda Gorgonă. Voi duce

vînătăile acasă, nu voi pleca neînsemnat!

 

 

 

E nedrept să părăsești locurile care nu sînt ale tale,

dar le simți acut ca fiind ale tale. Și,

undeva, în adîncuri, în gene, poate chiar sînt.

 

 

 

Să pleci din Creta… te simți apatrid și orfan –

în egală măsură. Te simți ca și cum ai iubi

pe cineva cu imaginea altcuiva în minte.

 

 

 

Totul pentru o speranță iluzorie, secretă,

nesigură, de la miază-noapte, Îți joci viața

ca la loterie, dar ce altceva ai putea face

într-o lume bătrînă, obosită, nătîngă?

 

 

 28.

 

Să vezi Creta, să revezi Creta, s-o revezi din nou

și să mori – asta fără jocurile de cuvinte ale broscarilor.

Să mori cînd nu vei mai putea vedea munții ei

prăvăliți în apă, livezile de măslini bătrîni cît vremea,

petecele de vie presprate printre aglomerările de piatră

de toate culorile, de parcă ar fi o planetă pustie

în plin proces de terraformare…

 

 

Să mori cînd n-o să mai poți coborî drumul abrupt

din peștera nașterii lui Zeus, cînd nici peștera

din Septentrion n-o vei mai putea străbate.

 

 

Să mori cînd vei simți că ești mort și livid.

 

 

24 august – 3 Septembrie 2013, Hersonissos

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Poemele din zorii amurgului (5). Utimele povești filosofice cretane din A. D. 2013

  1. eduardantoniu zice:

    „întunecatul meu Nord” – ba al meu! 😛

    „ai iubi pe cineva cu imaginea altcuiva în minte” – mai bine nu.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ion Fercu zice:

    Așa mă îmbogățesc eu. Citind… Ion Fercu

    ,,O cale, ca oricare altă cale de a adora
    miracolul repetat de la nașterea lumii încoace –
    o nuntă cosmică, o percepție magică,
    o amintire din prima copilărie…”
    .…………………………
    ,,…Să mori cînd vei simți că ești mort și livid.”

    Apreciat de 1 persoană

  3. danascumpu zice:

    Să mori cînd n-o să mai poți coborî drumul abrupt
    din peștera nașterii lui Zeus, cînd nici peștera
    din Septentrion n-o vei mai putea străbate.
    Minunat! Am postat si pe fb …

    Apreciat de 1 persoană

  4. Preluat pe FB integral acest regal de poezie : 1, 2, 3,4, 5. Minunat pentru we! Thank you.

    Apreciat de 1 persoană

  5. « …si sa mori – fără jocurile de cuvinte ale broscarilor… »

    La voi, in cultura, puteti si fara « broscari »…Ba, si sa muriti ! Fericitilor ! La noi, nici sa murim…. In administratie-economie-inginerie…., « broscarii » sunt cetateni mai ieuoruopieni decat noi…., atat timp cat « Comisiile de la genunchiul broastei » de la noi sunt nimic pe langa « Comisia de la Venetia »…, un subiect care te-a propulsat, din nou, in « Romania mare »…. Noroc ca nu mai era Vadim …. , ca te-ar fi asteptat mai ceva ca pe Ilie Ilascu si nu-l vedeam bine…Nu te-ai mai fi obosit sa semnezi, primul ( Traiasca Tara Limbii Romane ! ), un Apel catre Ieuoruopa, probabil ii transmiteai direct un apel, da’ contondent… Sau, nici nu mai stiu, poate atunci Vadim inca mai era, dar probabil trebuia sa fie « broscar », sa nu « treaca balta » tot prostu’ de… (la) Pocreaca…

    Apreciat de 1 persoană

    • Liviu Antonesei zice:

      Ei, eram primul pentru că, probabil, era ordinea alfabetică…

      Apreciază

      • Pai « Tara Limbii Romane » nu are ca « Parlament » alfabetul ( sau, poate mai bine spus, Guvernul ? ) ? La « Marea Adunare Nationala » era vraistea mai mare…. Atunci « alfabetul » se revarsa pana si peste codul penal…E drept, nici acum, vriastea nu pare a fi mai mica, da’ cre’ ca-i doar un efect al micsorarii mult prea drastice a digurilor…..Si la unii si la altii…..Si baraju’ e prea jos…, da’ si « moleculele de apa » ( cre’ ca de cand « l-a prins » «Academia Catavencu » pe Adrian Severin – fara Academie…) nu-si mai au baraju’ individual la un nivel rezonabil, luat de apele interioare involburate ale specialistilor Regiei Apei Sufletului Romanesc…I-o fi speriat Tatulici cu cartea sa post-nicusorica, « Vin ramele »…..Neavand diacritice « aici si acum », trebuie sa scriu ca nu e vorba de ramele ‘celea de la barcile care merg « brici » pe apa…, ci acelea din pamantul pe care ar trebui sa stea apa .

        Apreciat de 1 persoană

      • Liviu Antonesei zice:

        Stiu, stiu, carte si rîmele cu pricina!

        Apreciază

  6. Vasilica Ilie zice:

    Superbe versuri:
    „Fiecare zidește după darurile și puterile sale,
    Fiecare zidește după dorul său.”

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.