Nicu Vladimir, portret în picioare

 

S-au împlinit anul acesta 20 de ani de la plecarea dintre noi a excelentului poet si muzician Nicu Vladimir. A trecut neobservată data, chiar și de mine, care mi-am adus aminte dintr-0 fericită întîmplare legată de postarea anterioară. Cu acest prilej, postez cronica pe care am dedicat-o, în 2011, volumului său postum de poezii, apărut grație lui Daniel-Silvian Petre, precum și un link către o pagină pe care sînt postate cîteva din cîntecele sale, întregistrate în studioul lui Nicu Covaci. Mai sînt cîteva piese pe You Tube…

 

Dincolo de criza finală a comunismului, ba poate chiar şi din pricina asta!, pentru mine anii optzeci au însemnat în bună parte „luna de vacanţă” de la 2 Mai, celebra „staţiune” a nudiştilor moşteniţi de mişcarea hippy – într-un moment în care pînă şi pe Coasta de Azur nudismul era interzis, cum putem vedea într-un film cu Louis de Funes! – de pe „litoralul însorit al Mării Negre”, după sloganul de marketing al epocii de aur. Da, o lună pe an scăpam parcă de sistem, de regim, de Ceauşescu şi de tot neamul lui. Stăteam, în fiecare vară, la o bravă familie de tătari, Soium după cîte îmi aduc aminte, undeva în apropierea şoselei care tăia satul dinspre Mangalia spre Vama Veche şi Bulgaria vecină şi prietenă. Şi, cum îmi aduc aminte, Nicu Vladimir stătea într-o zonă din care în mod inevitabil drumul său pe plajă trecea pe strada mea. Aşa că îl vedeam aproape zilnic trecînd prin faţa porţii, înalt, parcă nesfîrşit, cu pletele lungi legate peste frunte cu o bandana, mereu cu bocanci militari, insulated, pentru armata americană, în picioare. Uneori, avea şi chitara legată la spate, însă mereu mergea mînă în mînă cu o femeie foarte frumoasă, despre care tîrziu, abia după moartea sa, cînd avea să devină soţia altui mort drag, Florian Pittiş, aveam să aflu că-i era în fapt soţie. Nu pot spune că ne-am cunoscut în sensul adevărat al cuvîntului, am mai schimbat cîte o vorbă, trecîndu-ne, seara, cîte o sticlă de votcă din mînă în mînă, sau aprinzîndu-ne ţigara unul de la celălalt, dar pot spune că l-am ascultat, că am vibrat de zeci de ori, poate de sute, de-a lungul unui aproape deceniu, la vocea sa şi la sunetul chitarei sale. L-am ascultat seara pe plajă, în grup cu alte zeci de tineri – şi mai puţin tineri! – din toată ţara, ba chiar şi din alte ţări şi nu doar din ţările „frăţeşti”, ci şi din cele capitaliste. Apoi, ne-am pierdut din vedere. Abia recent am aflat că reuşise să emigreze în 1989 în Statele Unite, dar că, după Revoluţie, crezînd că locul său este aici s-a întors grabnic, lăsînd fericita Americă în legea ei!

 

S-a întors, dar nu cred că am ştiut să-l primim! Aşa cum nu reuşise să editeze vreun disc înainte de plecare, n-a reuşit nici la întoarcere. Deşi, odată ce s-a întors ca să ajute la schimbarea lucrurilor aici, a susţinut cîteva concerte, a cîntat chiar şi în Piaţa Universităţii. Ciudat, de tot ciudat! Acest poet remarcabil n-a reuşit să publice în timpul vieţii măcar o plachetă. Acest muzician uriaş, cu o voce virilă şi tristă ce mi-o evocă, fără să fie identică, pe cea a lui Jim Morrison, nu a reuşit să scoată nici măcar un disc clasic, un CD, sau măcar o casetă înregistrată profesionist, în studio, pentru că unele casete-pirat, înregistrate la concertele sau cîntările pentru prieteni, au mai circulat. Există numai şapte piese înregistrate cît de cît profesional, acasă la Nicu Covaci, care îl preţuia enorm, în anii nouăzeci. Pe la mijlocul toamnei, am avut însă ocazia să constat că, măcar într-o mică parte, această nedreptate absolută a fost cumva reparată. Un tînăr şi talentat muzician şi poet originar din Timişoara, Daniel-Silvian Petre, a avut iniţiativa înfiinţării unei edituri, dacă nu exclusiv, măcar prioritar dedicată editării lui Nicu Vladimir! Mircea Mihăieş a avut ideea să ne pună în legătură, aşa că l-am invitat urgent pe Daniel la Iaşi, să lansăm volumul şi CD-ul cu piesele înregistrate la Nicu Covaci la Serile Timpul. Am fost bulversat să constat că sala în care ne desfăşurăm „serile” de obicei este neîncăpătoare pentru cei care voiau să participe la eveniment. Ca de obicei, cei mai mulţi erau tineri şi chiar adolescenţi, care nu ştiu de unde auziseră de Nicu. Sala e confortabilă pentru 80 – 90 de persoane, atunci au fost în jur de 120, aşa că, deşi am mai adus scaune, o parte tot au stat aşezaţi pe scări ori au stat pur şi simplu în picioare. Dar niciodată, se pare, cînd e vorba de Nicu Vladimir, nu poate ieşi totul perfect. Am lansat cartea, însă CD-ul l-am audiat, ca să spun aşa, în „cruntă ilegalitate”! Din cauza nu ştiu cărei greve de la finanţe, editorul n-a putut procura timbrele de copyright, aşa că n-am putut pune CD-ul în vînzare! Editorul l-ar fi dat şi gratis, dar nu avea voie!

 

Volumul, ce poartă numele unuia din cîntecele lui Nicu, Lucrătorul ostenit, cuprinde poezii-poezii şi poezii-cîntece, e editat excelent şi ilustrat cu superbele desene ale autorului, cu cîteva din puţinele fotografii rămase în urma sa şi cu partituri manuscrise. O carte foarte frumoasă pentru o poezie foarte frumoasă şi o muzică minunată, pentru care Daniel Petre, Emil Kindlein, partenerul de muzică şi aventuri editoriale al acestuia şi d-na Anda Niculina Pittiş, care a pus arhiva lui Nicu la dispoziţia editorilor, merită toate mulţumirile şi laudele noastre. Sperînd că nu abuzez de spaţiul site-ului, pînă la urmă cyberspaţiul e totuşi nesfîrşit, aş vrea să citez în întregime poezia Rock generation, care deschide volumul: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutîndu-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutîndu-şi, căutîndu-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cîntec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutîndu-şi sfîşietor locul/ apucînd cîte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt rîvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atîrnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”. Da, şi generaţia mea, în fond Nicu Vladimir era născut cu doar trei ani înaintea mea!

 

http://www.last.fm/music/Nicu%20Vladimir