Dorin Spineanu: O ultimă filă (2014). Ultimul poem

 

[Dorin nu mai scria de mînă, cu excepția caietelor și a dedicațiilor, de peste 30 de ani. Folosea pentru producțiile destinate altor ochi robusta sa mașină de scris Olivetti, albastră. Și, totuși, această ultimă filă, acest ultim poem, că poem este, tulburător de sumbru, cu o notă de optimism final, a fost înmînată destinatarei scrisă de mînă. E ca un testament. Îi mulțumesc vechiului meu prieten Silviu Lupescu, cumnatul lui Dorin, că mi-a încredințat această bijuterie cu sufletul scos în afară.]

 

Bufnițele se cam căcau pe oameni din copacul acela salvat tot de ele… Pînă la urmă, era copacul lor, nu al nu știu ce Case de Asigurări de Sănătate.

Una dintre ele a căzut. S-a auzit un bufnet sec care a răsunat în capul Icăi ca o bombă atomică. S-a dus, săraca Ica, a luat bufnița grea, aia mai clipea încă și, în fine, doamna Ica a priceput: MOARTEA NU CONTEAZĂ, CONTEAZĂ CINE TE ȚINE ÎN BRAȚE ATUNCI CÎND EȘTI PE MOARTE.

Și Ica a plâns puțin, a îngropat bufnița în curtea ei și a plantat un alt copac. Care s-a umplut de bufnițe mici și jucăușe.