Oameni care nu se bucură

 

Mă perplexează pînă la blocaj existența oamenilor mereu triști, incapabili nu doar de fericire, ci și de cele mai mici bucurii. Un răsărit de soare pe malul mării, o splendidă floare crescută pe un morman de gunoi – deși așa cresc cele mai frumoase! –, repararea fie și aproximativă a unei nedreptăți. Am fost uimit ieri, la postările de pe FB cu reapariția teilor, de numărul excesiv de mare al celor care nu au fost capabili de cele cinci minute de bucurie ca și obligatorie și s-au pus pe socoteli, vituperări, cînd nu de-a dreptul insulte – nici măcar împotriva celor care făcuseră porcăria, ci contra celor care s-au chinuit aproape trei ani să o îndrepte. Mă îngrijorează asta și sper că, măcar în unele cazuri este vorba despre o dorință, chiar dacă aiurea, de provocare, nu de un fel de frigiditate afectivă. De fapt, frigidate nu merge, e o conduită pasivă, or îb acest caz avem de-a face cu un fel de activism pe dos. Oameni care se nasc, se maturizează, îmbătrînesc producînd o uriașă cantitatea de otravă, pe care o revarsă cu stranie generozitate în jurul lor, încercînd să-i otrăvească și pe ceilalți. E însă o cantitate prea mare pentru a fi eliminată în întregime, așa că bună parte se acumulează în carnea, sîngele și oasele lor. Cînd după o viață, adesea lungă, pentru că otrava e și un conservant, se întîmplă să plece într-o lume mai bună, pleacă acolo cu tot cu trup, acesta nu se poate dizolva în eternul ciclu al vieții. Uneori, după șapte ani, după zeci sau sute de ani, la dezhumare, trupurile sînt intacte și, deși nu au miresme de smirnă, se întîmîmplă să fie porecliți moaște. Așa se păstrează intactă incapacitatea de a te bucura pe acest pămînt…

 

Fotografie: Florin Ghețău